1. Ai depasit cel putin 1 data limitarea de 30gb la net (Blame it on uploading!)
2. Ai mers in Jeg cel putin o data la bere, cafea, suc, meci si ai stat cel putin 1 data pana in zori.
3. Ai injurat poarta de la intrarea in campus de tz! ori, unde tz=numarul de intrari/iesiri din campus.
4. Te-ai obisnuit cu semaforul dubios de la camin spre metrou si acum stii cand poti sa traversezi pe rosu.
5. Ai ramas de cateva ori fara apa calda si acum razi cu pofta la gluma: "Ce este mai rece decat apa rece? R: Apa calda din Leu/Regie." (multumesc Laura)
6. Ai cobarat cel putin 1 data la Piata Leu si ai traversat strada neregulamentar, printre masini.
7. Ai fost trezit de cel putin 1 data de catre cineva care a sunat a interfon si te-a rugat sa ii deschizi.
8. Te-ai trezit cu gandaci in pat/pe laptop sau ai gasit gandaci in cantitati industriale la tine in camera.
9. Ai facut cel putin un chef la foisor.
10. S-au luat vecinii tai cel putin o data de tine pentru ca ai facit galagie pe palier.
p.s. Da, nu am apa calda, again!
marți, 26 octombrie 2010
miercuri, 6 octombrie 2010
Camera de 5 stele
Da, domnule, ma numar printre putinii care stau la camin intr-o camera de 5 stele. Si nu sunt deloc ironica cand spun asta. Am avut din nou emotii atunci cand mi-am ales camera (Note: Evident, nu ne-au mai fost date aceleasi camere ca doar dee! sa se bucure si altii de ce am lasat eu in camera veche!, cu placere!) dar se pare ca norocul a fost de partea mea.
Dupa cum se poate observa si din poza, camera mea este de 5 stele si fiecare stea isi are locul binemeritat. Si o sa explic acum pentru ce e fiecare stea pentru ca simt ca nu prea sunt crezuta:
1. Pentru vizitele primite de la persoanje gingase care ma incanta cu a lor prezenta. Ma refer aici nu la gandacii care vin pe sub usa ci la noii mei prieteni care ma viziteaza pe geam (aka gandacii care stau in pomii din fata geamului).
2. Pentru faptul ca vara o sa fie bine si nu o sa ma mai stresez cu deschisul geamului, asta pentru ca, evident, unele geamuri "lipsesc cu desavarsire".
3. Pentru priza de langa patul meu care se cere reparata.
4. Pentru patul care scartaie din toate incheieturile.
5. Pentru cablul de internet care este pus pentru decor.
Sper ca am lamurit inca de la inceput ca am fost, sunt si probabil voi fi extrem de norocoasa in ceea ce priveste camerele de camin.
In caz ca va gandeati ca poate nu o sa fac sport, nu este nicio problema, dat fiind faptul ca stau la etajul 3. Ba mai mult, toaletele normale sunt doar la etajul 1, ceea ce inseamna ca nu o sa duc lipsa de coborat si urcat scari.
In rest toate bune si frumoase, mi-am cumparat un cactus asa cum am promis, pe care l-am botezat Denis Ghimpe. Multumesc tuturor celor care au contribuit cu idei. (si nu, pe Google nu exista "nume pentru cactusi")Ideea este ca il voi iubi si voi avea grija de el si nu voi uita sa ii pun apa. Si oricum si daca voi uita sa fac asta, este mai rezistent si o sa ma anunte cand are nevoie de apa.
In alta ordine de idei, acum nu inghet deloc, deloc in camera si nu simt nevoia sa merg acasa!
Pam_pam :(
Dupa cum se poate observa si din poza, camera mea este de 5 stele si fiecare stea isi are locul binemeritat. Si o sa explic acum pentru ce e fiecare stea pentru ca simt ca nu prea sunt crezuta:
1. Pentru vizitele primite de la persoanje gingase care ma incanta cu a lor prezenta. Ma refer aici nu la gandacii care vin pe sub usa ci la noii mei prieteni care ma viziteaza pe geam (aka gandacii care stau in pomii din fata geamului).
2. Pentru faptul ca vara o sa fie bine si nu o sa ma mai stresez cu deschisul geamului, asta pentru ca, evident, unele geamuri "lipsesc cu desavarsire".
3. Pentru priza de langa patul meu care se cere reparata.
4. Pentru patul care scartaie din toate incheieturile.
5. Pentru cablul de internet care este pus pentru decor.
Sper ca am lamurit inca de la inceput ca am fost, sunt si probabil voi fi extrem de norocoasa in ceea ce priveste camerele de camin.
In caz ca va gandeati ca poate nu o sa fac sport, nu este nicio problema, dat fiind faptul ca stau la etajul 3. Ba mai mult, toaletele normale sunt doar la etajul 1, ceea ce inseamna ca nu o sa duc lipsa de coborat si urcat scari.
In rest toate bune si frumoase, mi-am cumparat un cactus asa cum am promis, pe care l-am botezat Denis Ghimpe. Multumesc tuturor celor care au contribuit cu idei. (si nu, pe Google nu exista "nume pentru cactusi")Ideea este ca il voi iubi si voi avea grija de el si nu voi uita sa ii pun apa. Si oricum si daca voi uita sa fac asta, este mai rezistent si o sa ma anunte cand are nevoie de apa.
In alta ordine de idei, acum nu inghet deloc, deloc in camera si nu simt nevoia sa merg acasa!
Pam_pam :(
duminică, 26 septembrie 2010
Welcome to the real world, it sucks, you're gonna love it!
Cu toate ca greu am vrut sa accept asta, am crescut si odata cu asta au crescut si responsabilitatile si implicit si ambitiile de a realiza lucruri marete.
Totusi entuziasmul si optimismul ma impingeau inca de la spate cand am luat si eu decizia de a deveni "om mare", cu alte cuvinte, om al muncii. In scurt timp, mi-am gasit un job (traiasca ejobs!), am trecut cu bine de interviu si de proba practica si am fost acceptata. Am inceput cu pasiune si daca la inceput eram multumita, acum nu mai pot spune acelasi lucru. Asta pentru ca am luat contactul cu "the real world" si mi s-au cam spulberat mie asteptarile si visele legate de ceea ce credeam ca este drept si nedrept. Asa ca am simtit pe pielea mea ca lucrul cu oamenii este un foarte greu tocmai pentru ca oamenii nu asculta si au tendinta de a exagera cu vorbele, mi-am dat seama cat de putina educatie si respect exista in tara, indiferent de nivel, cat de obositor este sa lucrezi si sa te intorci acasa si sa mai ai de facut si alte lucruri, ce inseamna sa iti faci planuri in functie de orarul de la munca, ce inseamna sa renunti la lucrurile care te fac intr-adevar sa te simti bine si care iti placeau atat de mult din lipsa de timp. Si mai ales am simtit inca o data ca viata e nedreapta (imi pare foarte rau ca nu am fost in stare sa invat asta de la mai marii care chiar s-au chinuit sa ma invete asta in 4 ani de liceu) si ca mereu o sa existe situatii in care esti certat de superiorii tai, de cele mai multe ori nedrept pentru ca normal, unii vor putea face mereu abuz de putere fara ca tu sa poti riposta macar...
Totusi acum pot sa multumesc si eu fara pic de ironie statului roman pentru faptul ca se percep taxe atat de mici pentru salariu, indiferent de valoarea salariului. E bine totusi ca cineva se gandeste la toate!
In alta ordine de idei, it sucks! But you're gonna love it eventually! Dar nu acum, pentru ca eu, cu bucurie, renunt la "privilegiul" de a fi om mare si la acest "paralisis mental" in care am ajuns si la povara de a avea un program.
Poate ca o sa regret dar acum nu-mi doresc altceva decat sa fiu din nou "Deea mica" si sa ripostez de fiecare data cand ceva este nedrept sau mi se pare nedrept.
Si promit acum si imi propun ca atunci cand voi avea eu locul meu de munca for a lifetime, o sa imi placa ceea ce lucrez, o sa merg cu bucurie si din pasiune acolo si o sa imi fac treaba asa cum trebuie.
Iar daca in 3 saptamani, am spus "foarte satisfacut, satisfacut, nici satisfacut, nici nesatisfacut, nesatisfacut sau foarte nesatisfacut" de nenumarate ori, este timpul sa promit ca nu, nu mai folosesc aceste cuvinte cel putin 1 an de acum incolo.
QED
Totusi entuziasmul si optimismul ma impingeau inca de la spate cand am luat si eu decizia de a deveni "om mare", cu alte cuvinte, om al muncii. In scurt timp, mi-am gasit un job (traiasca ejobs!), am trecut cu bine de interviu si de proba practica si am fost acceptata. Am inceput cu pasiune si daca la inceput eram multumita, acum nu mai pot spune acelasi lucru. Asta pentru ca am luat contactul cu "the real world" si mi s-au cam spulberat mie asteptarile si visele legate de ceea ce credeam ca este drept si nedrept. Asa ca am simtit pe pielea mea ca lucrul cu oamenii este un foarte greu tocmai pentru ca oamenii nu asculta si au tendinta de a exagera cu vorbele, mi-am dat seama cat de putina educatie si respect exista in tara, indiferent de nivel, cat de obositor este sa lucrezi si sa te intorci acasa si sa mai ai de facut si alte lucruri, ce inseamna sa iti faci planuri in functie de orarul de la munca, ce inseamna sa renunti la lucrurile care te fac intr-adevar sa te simti bine si care iti placeau atat de mult din lipsa de timp. Si mai ales am simtit inca o data ca viata e nedreapta (imi pare foarte rau ca nu am fost in stare sa invat asta de la mai marii care chiar s-au chinuit sa ma invete asta in 4 ani de liceu) si ca mereu o sa existe situatii in care esti certat de superiorii tai, de cele mai multe ori nedrept pentru ca normal, unii vor putea face mereu abuz de putere fara ca tu sa poti riposta macar...
Totusi acum pot sa multumesc si eu fara pic de ironie statului roman pentru faptul ca se percep taxe atat de mici pentru salariu, indiferent de valoarea salariului. E bine totusi ca cineva se gandeste la toate!
In alta ordine de idei, it sucks! But you're gonna love it eventually! Dar nu acum, pentru ca eu, cu bucurie, renunt la "privilegiul" de a fi om mare si la acest "paralisis mental" in care am ajuns si la povara de a avea un program.
Poate ca o sa regret dar acum nu-mi doresc altceva decat sa fiu din nou "Deea mica" si sa ripostez de fiecare data cand ceva este nedrept sau mi se pare nedrept.
Si promit acum si imi propun ca atunci cand voi avea eu locul meu de munca for a lifetime, o sa imi placa ceea ce lucrez, o sa merg cu bucurie si din pasiune acolo si o sa imi fac treaba asa cum trebuie.
Iar daca in 3 saptamani, am spus "foarte satisfacut, satisfacut, nici satisfacut, nici nesatisfacut, nesatisfacut sau foarte nesatisfacut" de nenumarate ori, este timpul sa promit ca nu, nu mai folosesc aceste cuvinte cel putin 1 an de acum incolo.
QED
duminică, 5 septembrie 2010
miercuri, 18 august 2010
Scream for me, part II
În 2008 postam un entry cu titlul "Scream for me". Nu mă mai gândeam că voi mai avea ocazia să postez un alt entry cu titul "Scream for me, part 2". Dar toate s-au întâmplat aşa încât acum să am despre ce să scriu şi să pot compara două evenimente pe care le-am aşteptat cu acelaşi entuziasm şi pe care le-am trăit mai mult sau mai puţin cu aceeaşi intensitate.
Scream for me, România! Iar mulţimea striga "Maiden, Maiden, Maiden".
15 august 2010, Cluj, Polus Center, căldură mare, cozi, rockeri, al treilea concert Iron Maiden din România şi al doilea concert la care am mers.
Partea de organizare a concertului a fost cât de cât ok (în ciuda neajunsurilor legate şi de această dată de sonorizare), deşi ştiu că atunci când am ajuns la intrare nu se dăduse încă drumul iar lumea era foarte agitată legată de chestia asta. Oricum am citit ulterior pe internet că intrarea era programată la orele 17, ceea ce s-a şi întâmplat.
După pătrunsul printre mulţime, am reuşit să păşim pe stadion şi să alergăm spre a doua coadă pentru a prinde locuri în A. Am primit brăţara pe care scrie foarte frumos Iron Maiden (foarte frumos că s-au organizat penttru a face brătări cu Maiden pentru că ţin minte că acum doi ani nu erau astfel de brătări pentru cei din gazonul A), o să încerc să o ţin la mână cât de mult pot.
În rest totul s-a desfăşurat conform programului: la 19 au cântat Cargo, care pot spune că mi-au plăcut, asta pentru că au cântat cele mai cunoscute melodii (Doi paşi în urma ta, Nu pot trăi fără tine), poate că au încheiat puţin cam trist însă Igrişan chiar a fost tare, în ciuda interminabilelor comparaţii cu Kempeş (şi da, şi mie îmi place Kempeş dar şi Igrişan face treabă bună)
După Cargo am început să am acei fluturaşi în stomac pentru că ştiam că momentul se apropie şi că voi auzi imediat cum explodează toată lumea şi cum acei mari oameni îşi fac apariţia pe scenă.
Din nou, celebra scenă, primele acorduri inconfundabile, Bruce şi apoi restul trupei, The Wicker Man şi vocile tutoror care cântau din toţi plămânii, melodia Transylvania care anul acesta împlineşte 30 de ani. Nu ştiu exact dacă asta este neapărat ordinea în care au fost cântate melodiile, cert este că au urmat The Ghost of navigators (melodie care m-a bucurat nespus), Wratchchild, ceva melodii noi, No more lies, The Reincarnation of Benjamin Greeg, Blood Brothers, Wildest Dreams (din nou o surpriză), Dance of Death, Fear of the Dark care şi de data asta a făcut ravagii şi spre suprinderea mea, Brave New World, care la fel ca si Fear of The Dark a fost cântată de toată lumea.
În timpul melodiilor, la fel, bannerele se schimbau, tradiţia a continuat iar pe melodia Iron Maiden şi-a făcut apariţia Eddie.
După celebra rechemarea a trupei pe scenă au urmat The Number Of The Beast, Hallowed By The Name (probabil melodia din concertul ăsta pe care am trăit-o intens) şi ultima melodie Running Free.
Deşi mulţimea încă mai striga Maiden, Maiden, ei nu s-au mai întors încă o dată pe scena, lăsându-mi mie şi probabil multora impresia că concertul nu s-a terminat şi că ar mai fi putut fi cântate şi alte melodii.
În ceea ce mă priveşte, aveam alte aşteptări legate de concert, asta şi pentru că am rămas profund inpresionată de performanţa de acum 2 ani şi probabil mă aşteptam la un bis. Nu ştiu dacă sunt foarte subiectivă când spun asta, însă acum 2 ani am simţit atlfel melodiile, poate şi pentru că era prima dată, Bruce a interacţionat mult mai bine cu publicul, a fost mult mai energic, piesele au avut o introducere extrem de bună, Eddie şi-a făcut treaba mult mai bine, debutul concertului cu imaginile cu Ed Force One pe frundal auzindu-se Transylvania au creat altă stare, mult mai faină, s-au cântat melodii mult mai tari iar oamenii au fost parcă mult mai primitori şi mai entuziasmaţi.
Ca să închei, concertul de acum doi ani a fost number one, însă cel de anul acesta nu a făcut decât să îmi reamintească că nimic nu se întoarce la fel a doua oară. Sunt fericită că am fost din nou şi nu pot spune decât tot respectul pentru oamenii pe care îi admir atât de mult şi pe care voi merge să îi văd la concerte de fiecare dată când voi avea ocazia.
Entry-ul de acum 2 ani de pe Yahoo360
Scream for me Bucharest! Si multimea striga “MAIDEN”, “MAIDEN”, “MAIDEEEN”!
4 august 2008, Bucuresti, Stadionul Cotroceni, lume multa, tricouri cu Maiden, pantaloni de piele, bocanci, haine negre, caldura mare, roc, IRON MAIDEN!
CONCERTUL! Concertul pentru care mi-am cumparat bilet inca din ianuarie, concertul pe care l-am asteptat de atata timp si la care m-am gandit 7 luni!
Pe la 17-18 in stratiile de metrou era multa lume care se indrepta spre Stadion, toti foarte entuziasmati. La stadion, la intrare o coada imensa , toti erau nerabdatori sa intre.
Cand am intrat, dupa ce am fost controlati in ghiozdane, desigur, am fost putin surprinsa sa vad ca nu este atat de multa lumea precum ma asteptam eu sa fie. Adica pur si simplu ma asteptam sa fie plin de lume, sa nu mai loc sa te misti. Dar nu a fost chiar asa. Lume a mai venit si dupa orele 20 dar tot era loc.
Roackeri pe jos, unii faceau yoga, altii statea in cercuri si beau bere. Sete mare, oameni transpirati, roackeri la bustul gol, unii isi faceau vant cu paharele, toti se ascundeau de caldura dar nimeni nu reusea de fapt sa scape de ea.
In tot acest timp, pe scena si-a facut aparitia Lauren Harris, fata basistului de la Maiden, o tipa care arata si se misca foarte bine (toti au fost de acord cu asta). Si cu astea cred ca am spus multe. Despre prestatia ei si despre calitatile ei musicale, prefer sa nu comentez desi cred ca multi au aceeasi parerea ca a mea.
Dupa aceea au aparut cei de la Trooper sau Truper (a se citi asa cum se scrie). Foarte tare ca au avut sansa sa cante in deschiderea unui concert atat de mare. Desi la un moment dat m-am simtit ca la Iris, datorita salutului deja consecrat “Buna seara, prieteni!”, am reusit sa trec peste si sa intru in atmosfera Truper. Au cantat bine baietii, solistul are o voce foarte buna si toti au facut tot posibilul sa le iasa bine. Pacat ca nu prea au melodii de calitate. Se vedea ca sunt emotionati sa fie pe aceeasi scena pe care urma sa cante Iron Maiden. Au cantat, (tari ca muntii!) ne-au incantat pe unii dintre noi si ne-au crescut emotiile pentru ca stiam ca urmeaza Maiden. Au avut si o piesa speciala pentru acest evenimet, ca doar “au ajuns pe scena cu fecioara de fier”.
Dupa Truper a urmat o pauza de 30 de minute, pauza in care mi s-a parut ca se facea tot mai cald, si caldura devenea tot mai insuporttabila. La sucuri/apa/bere/alte chestii era groaznic de aglomerat si statul la coada era asemanator cu o sauna. Lumea se impingea din toate partile, “Bai ia-mi si mie o bere!”. Dupa ce am iesit cu viata de acolo, m-am dus sa-mi ocup locul cand mai in fatza in gazonul B unde imi luasem bilet.
Am reusit in inghesuiala care s-a produs sa ajung cat mai in fatza, la cativa metri de bara care ne despartea de gazonul A si dupa primele melodii fix langa bara care ne despartea de gazonul A.
Imediat a inceput concertul pe care il asteptam cu totii. Scena cunoscuta a celor de la Maiden , cateva imagini cu trupa, cum au venit ei in Romania si imediat dupa, s-au auzit primele sunete de pe scena. Multimea parca explodase!
Ce a urmat a fost mai mult decat se astepta probabil oricare din cei prezenti. Un show de nota 10 [punct]. Bannerele se schimbau in timp ce ei cantau, Bruce venea cu tot felul de accesorii pe el (masti, pelerine), alerga prin toate colturile scenei, comunica cu publicul ( a avut introduceri foarte bune pentru piesele pe care urmau sa le cante).
Un joc foarte interesant cu publicul. Bruce striga: “Scream for me Romania!” Si din toate partile se auzea “Maiden”. Oamenii strgau, tipau, isi fluturau mainile in aer, fluierau, plangeau …
Pur si simplu stateam la un moment dat si ma uitam la multime, nu la scena. In toate partile, lumea era cu mainile pe sus, era cu ei!
La “Hallowed by the name” sau “The Trooper” chiar a fost o atmosfera speciala. Asta ca sa nu mai vorbesc de momentul in care a inceput ”Fear of the dark”. Desi personal sunt satula de melodia asta pana peste cap, chiar nu m-as fi simtit bine daca nu ar fi cantat-o. Si a prins foarte bine la public. Chiar toata lumea canta: pusti de 8 ani veniti cu parintii la concert, tineri, oamnei mai putin tineri, toti cantau! Si cred ca asta a fost momentul cand si cei din trupa au fost impresionati de atmosfera pe care au creat-o.
Punctul culminant al concertului? Aparitia lui Eddie. Tot showul ne-a lasat pe toti cu gura cascata.
Desi timp de 1 ora si jumatate rasunau melodii precum “2 Minutes to Midnight”, “The Number of the Beast”, “Iron Maiden” sau “Can I Play With Madness”, mie mi s-a parut ca a trecut totul atat de repede. La sfarsit au aruncat cu pene, bete si in final Bruce si-a aruncat caciula. Lucky bastards din gazonul A care au prins ceva.
Pe mine una , concertul asta m-a lasat fara cuvinte. Iar la “Wasted years” eram in al noualea cer. “Wasted years” a fost un fel de recompensa pentru mine pentru ca nu au cantat “Wasting love” (personal fav).
Bruce a fost absolut minunat. La varsta pe care o are sa fie atat de energic, sa uimeasca mii de oameni… chiar nu am cuvinte.
Nu regret absolut nimic. A meritat totul! Sa astept 7 luni, sa indur toate caldurile din tren si de pe stadion, setea, somnul, tot …
Si pe langa concert in sine, s-ar mai adauga multe alte lucruri care au facut totul si mai hardcore. Faptul ca atunci cand am plecat din Brasov, in gara ne-am intalnit cu multa lume care mergea in aceeasi directie, ca am stat in vagon cu multi care mergeau la fel la concert, ca ne-am imprietenit cu oamnei pe care habar nu avem acum cum ii cheama :D, ca am avut atat de multe discutii in contradictoriu, ca Lav a trebuit sa arunce 1 litru de bere ), ca Lav avea pantaloni de piele si ca era bunaaa :X, ca Furbish nu si-a mai gasit bratarile, ca am avut ceva probleme cand am incercat sa pacalim sistemul de la metrou ("domnisoara, cate intrati pe o singura cartela???)ca s-au lipit de noi doua grupuri si ne-au acompaniat toata noaptea in cautarea Hazardului, ca am cautat 2 ore Hazardul si nu l-am gasit, ca bucurestenii sunt putin cam batausi (aveau bate de baseball!!), ca am cauzat o “coada” de zile mari la toaleta din Fast Food, ca se poate dormi pe scaun sau pe masa de la terasa, ca am cantat din tot sufeltul si cu ultimele puteri in Piatza Unirii in timp ce altii dormeau fara nicio problema pe banci, ca spre uimirea noastra la ora 5 si putin, metroul era plin (oare oamenii aia nu dorm ? :-?) si ca in tren ne-am intalnit cu aceleasi personae, de data asta putin mai obosite, insa impartasind aceeasi parere: “A fost cel mai tare concert la care am fost”. And they are right. [PUNCT]
Scream for me, România! Iar mulţimea striga "Maiden, Maiden, Maiden".
15 august 2010, Cluj, Polus Center, căldură mare, cozi, rockeri, al treilea concert Iron Maiden din România şi al doilea concert la care am mers.
Partea de organizare a concertului a fost cât de cât ok (în ciuda neajunsurilor legate şi de această dată de sonorizare), deşi ştiu că atunci când am ajuns la intrare nu se dăduse încă drumul iar lumea era foarte agitată legată de chestia asta. Oricum am citit ulterior pe internet că intrarea era programată la orele 17, ceea ce s-a şi întâmplat.
După pătrunsul printre mulţime, am reuşit să păşim pe stadion şi să alergăm spre a doua coadă pentru a prinde locuri în A. Am primit brăţara pe care scrie foarte frumos Iron Maiden (foarte frumos că s-au organizat penttru a face brătări cu Maiden pentru că ţin minte că acum doi ani nu erau astfel de brătări pentru cei din gazonul A), o să încerc să o ţin la mână cât de mult pot.
În rest totul s-a desfăşurat conform programului: la 19 au cântat Cargo, care pot spune că mi-au plăcut, asta pentru că au cântat cele mai cunoscute melodii (Doi paşi în urma ta, Nu pot trăi fără tine), poate că au încheiat puţin cam trist însă Igrişan chiar a fost tare, în ciuda interminabilelor comparaţii cu Kempeş (şi da, şi mie îmi place Kempeş dar şi Igrişan face treabă bună)
După Cargo am început să am acei fluturaşi în stomac pentru că ştiam că momentul se apropie şi că voi auzi imediat cum explodează toată lumea şi cum acei mari oameni îşi fac apariţia pe scenă.
Din nou, celebra scenă, primele acorduri inconfundabile, Bruce şi apoi restul trupei, The Wicker Man şi vocile tutoror care cântau din toţi plămânii, melodia Transylvania care anul acesta împlineşte 30 de ani. Nu ştiu exact dacă asta este neapărat ordinea în care au fost cântate melodiile, cert este că au urmat The Ghost of navigators (melodie care m-a bucurat nespus), Wratchchild, ceva melodii noi, No more lies, The Reincarnation of Benjamin Greeg, Blood Brothers, Wildest Dreams (din nou o surpriză), Dance of Death, Fear of the Dark care şi de data asta a făcut ravagii şi spre suprinderea mea, Brave New World, care la fel ca si Fear of The Dark a fost cântată de toată lumea.
În timpul melodiilor, la fel, bannerele se schimbau, tradiţia a continuat iar pe melodia Iron Maiden şi-a făcut apariţia Eddie.
După celebra rechemarea a trupei pe scenă au urmat The Number Of The Beast, Hallowed By The Name (probabil melodia din concertul ăsta pe care am trăit-o intens) şi ultima melodie Running Free.
Deşi mulţimea încă mai striga Maiden, Maiden, ei nu s-au mai întors încă o dată pe scena, lăsându-mi mie şi probabil multora impresia că concertul nu s-a terminat şi că ar mai fi putut fi cântate şi alte melodii.
În ceea ce mă priveşte, aveam alte aşteptări legate de concert, asta şi pentru că am rămas profund inpresionată de performanţa de acum 2 ani şi probabil mă aşteptam la un bis. Nu ştiu dacă sunt foarte subiectivă când spun asta, însă acum 2 ani am simţit atlfel melodiile, poate şi pentru că era prima dată, Bruce a interacţionat mult mai bine cu publicul, a fost mult mai energic, piesele au avut o introducere extrem de bună, Eddie şi-a făcut treaba mult mai bine, debutul concertului cu imaginile cu Ed Force One pe frundal auzindu-se Transylvania au creat altă stare, mult mai faină, s-au cântat melodii mult mai tari iar oamenii au fost parcă mult mai primitori şi mai entuziasmaţi.
Ca să închei, concertul de acum doi ani a fost number one, însă cel de anul acesta nu a făcut decât să îmi reamintească că nimic nu se întoarce la fel a doua oară. Sunt fericită că am fost din nou şi nu pot spune decât tot respectul pentru oamenii pe care îi admir atât de mult şi pe care voi merge să îi văd la concerte de fiecare dată când voi avea ocazia.
Entry-ul de acum 2 ani de pe Yahoo360
Scream for me Bucharest! Si multimea striga “MAIDEN”, “MAIDEN”, “MAIDEEEN”!
4 august 2008, Bucuresti, Stadionul Cotroceni, lume multa, tricouri cu Maiden, pantaloni de piele, bocanci, haine negre, caldura mare, roc, IRON MAIDEN!
CONCERTUL! Concertul pentru care mi-am cumparat bilet inca din ianuarie, concertul pe care l-am asteptat de atata timp si la care m-am gandit 7 luni!
Pe la 17-18 in stratiile de metrou era multa lume care se indrepta spre Stadion, toti foarte entuziasmati. La stadion, la intrare o coada imensa , toti erau nerabdatori sa intre.
Cand am intrat, dupa ce am fost controlati in ghiozdane, desigur, am fost putin surprinsa sa vad ca nu este atat de multa lumea precum ma asteptam eu sa fie. Adica pur si simplu ma asteptam sa fie plin de lume, sa nu mai loc sa te misti. Dar nu a fost chiar asa. Lume a mai venit si dupa orele 20 dar tot era loc.
Roackeri pe jos, unii faceau yoga, altii statea in cercuri si beau bere. Sete mare, oameni transpirati, roackeri la bustul gol, unii isi faceau vant cu paharele, toti se ascundeau de caldura dar nimeni nu reusea de fapt sa scape de ea.
In tot acest timp, pe scena si-a facut aparitia Lauren Harris, fata basistului de la Maiden, o tipa care arata si se misca foarte bine (toti au fost de acord cu asta). Si cu astea cred ca am spus multe. Despre prestatia ei si despre calitatile ei musicale, prefer sa nu comentez desi cred ca multi au aceeasi parerea ca a mea.
Dupa aceea au aparut cei de la Trooper sau Truper (a se citi asa cum se scrie). Foarte tare ca au avut sansa sa cante in deschiderea unui concert atat de mare. Desi la un moment dat m-am simtit ca la Iris, datorita salutului deja consecrat “Buna seara, prieteni!”, am reusit sa trec peste si sa intru in atmosfera Truper. Au cantat bine baietii, solistul are o voce foarte buna si toti au facut tot posibilul sa le iasa bine. Pacat ca nu prea au melodii de calitate. Se vedea ca sunt emotionati sa fie pe aceeasi scena pe care urma sa cante Iron Maiden. Au cantat, (tari ca muntii!) ne-au incantat pe unii dintre noi si ne-au crescut emotiile pentru ca stiam ca urmeaza Maiden. Au avut si o piesa speciala pentru acest evenimet, ca doar “au ajuns pe scena cu fecioara de fier”.
Dupa Truper a urmat o pauza de 30 de minute, pauza in care mi s-a parut ca se facea tot mai cald, si caldura devenea tot mai insuporttabila. La sucuri/apa/bere/alte chestii era groaznic de aglomerat si statul la coada era asemanator cu o sauna. Lumea se impingea din toate partile, “Bai ia-mi si mie o bere!”. Dupa ce am iesit cu viata de acolo, m-am dus sa-mi ocup locul cand mai in fatza in gazonul B unde imi luasem bilet.
Am reusit in inghesuiala care s-a produs sa ajung cat mai in fatza, la cativa metri de bara care ne despartea de gazonul A si dupa primele melodii fix langa bara care ne despartea de gazonul A.
Imediat a inceput concertul pe care il asteptam cu totii. Scena cunoscuta a celor de la Maiden , cateva imagini cu trupa, cum au venit ei in Romania si imediat dupa, s-au auzit primele sunete de pe scena. Multimea parca explodase!
Ce a urmat a fost mai mult decat se astepta probabil oricare din cei prezenti. Un show de nota 10 [punct]. Bannerele se schimbau in timp ce ei cantau, Bruce venea cu tot felul de accesorii pe el (masti, pelerine), alerga prin toate colturile scenei, comunica cu publicul ( a avut introduceri foarte bune pentru piesele pe care urmau sa le cante).
Un joc foarte interesant cu publicul. Bruce striga: “Scream for me Romania!” Si din toate partile se auzea “Maiden”. Oamenii strgau, tipau, isi fluturau mainile in aer, fluierau, plangeau …
Pur si simplu stateam la un moment dat si ma uitam la multime, nu la scena. In toate partile, lumea era cu mainile pe sus, era cu ei!
La “Hallowed by the name” sau “The Trooper” chiar a fost o atmosfera speciala. Asta ca sa nu mai vorbesc de momentul in care a inceput ”Fear of the dark”. Desi personal sunt satula de melodia asta pana peste cap, chiar nu m-as fi simtit bine daca nu ar fi cantat-o. Si a prins foarte bine la public. Chiar toata lumea canta: pusti de 8 ani veniti cu parintii la concert, tineri, oamnei mai putin tineri, toti cantau! Si cred ca asta a fost momentul cand si cei din trupa au fost impresionati de atmosfera pe care au creat-o.
Punctul culminant al concertului? Aparitia lui Eddie. Tot showul ne-a lasat pe toti cu gura cascata.
Desi timp de 1 ora si jumatate rasunau melodii precum “2 Minutes to Midnight”, “The Number of the Beast”, “Iron Maiden” sau “Can I Play With Madness”, mie mi s-a parut ca a trecut totul atat de repede. La sfarsit au aruncat cu pene, bete si in final Bruce si-a aruncat caciula. Lucky bastards din gazonul A care au prins ceva.
Pe mine una , concertul asta m-a lasat fara cuvinte. Iar la “Wasted years” eram in al noualea cer. “Wasted years” a fost un fel de recompensa pentru mine pentru ca nu au cantat “Wasting love” (personal fav).
Bruce a fost absolut minunat. La varsta pe care o are sa fie atat de energic, sa uimeasca mii de oameni… chiar nu am cuvinte.
Nu regret absolut nimic. A meritat totul! Sa astept 7 luni, sa indur toate caldurile din tren si de pe stadion, setea, somnul, tot …
Si pe langa concert in sine, s-ar mai adauga multe alte lucruri care au facut totul si mai hardcore. Faptul ca atunci cand am plecat din Brasov, in gara ne-am intalnit cu multa lume care mergea in aceeasi directie, ca am stat in vagon cu multi care mergeau la fel la concert, ca ne-am imprietenit cu oamnei pe care habar nu avem acum cum ii cheama :D, ca am avut atat de multe discutii in contradictoriu, ca Lav a trebuit sa arunce 1 litru de bere ), ca Lav avea pantaloni de piele si ca era bunaaa :X, ca Furbish nu si-a mai gasit bratarile, ca am avut ceva probleme cand am incercat sa pacalim sistemul de la metrou ("domnisoara, cate intrati pe o singura cartela???)ca s-au lipit de noi doua grupuri si ne-au acompaniat toata noaptea in cautarea Hazardului, ca am cautat 2 ore Hazardul si nu l-am gasit, ca bucurestenii sunt putin cam batausi (aveau bate de baseball!!), ca am cauzat o “coada” de zile mari la toaleta din Fast Food, ca se poate dormi pe scaun sau pe masa de la terasa, ca am cantat din tot sufeltul si cu ultimele puteri in Piatza Unirii in timp ce altii dormeau fara nicio problema pe banci, ca spre uimirea noastra la ora 5 si putin, metroul era plin (oare oamenii aia nu dorm ? :-?) si ca in tren ne-am intalnit cu aceleasi personae, de data asta putin mai obosite, insa impartasind aceeasi parere: “A fost cel mai tare concert la care am fost”. And they are right. [PUNCT]
sâmbătă, 14 august 2010
Despre viaţa fără stres, fără griji şi nevoi
What happens in Vamă, stays in Vamă!
Este despre viaţa fără stres, fără griji şi nevoi
despre 7 zile în care nu ştiam ce e timpul, nu ştiam ce e zarea,
ştiam doar ce-i nisipul şi ştiam ce e marea
despre mersul cu trenul şi despre promovarea turismului românesc
despre lucruri spontane şi provocări duse la extrem
despre promisiuni şi ritualuri, despre pietre aruncate în zadar în mare
despre valuri mari
despre urmele în nisip pe care marea le spală
despre soare şi vânt
despre cafeaua cu mentă de dimineaţă
despre duşuri cu apă rece
despre saltele absolut geniale
despre supe la plic
despre sonerii enervante la telefon
despre dimineţi dureroase
despre somn cu porţia
despre lemn, despre mult lemn, despre surcele
despre perspective şi simţuri
despre mimă şi fete entuziasmate
despre Finlandia dăruită de spiritul mării
despre concursuri şi jocuri: Bunnies up!
despre Janpier (Jean Pierre) şi Curcuvin
despre breaking the law
despre melodiile care ne-au făcut să ne simţim bine, despre Up and "DOWN!" şi aaaa, eee, iii, ooo, uuuu
despre conceptul de a o arde academic
despre amintiri şi regrete
despre tequilla şi alte licori magice
despre mişcări
despre dansatul pe mese
despre oameni care simt Vama
despre melodii de suflet
despre tinereţe, prietenie, persoane de care pur şi simplu nu te poţi sătura.
Şi mai ales despre amintirile legate de persoane şi de locurile pe care le-am străbătut în lung şi în lat, amintiri care chiar dacă nu sunt în ordinea care trebuie sau nu sunt în totalitate limpezi, rămân întipărite în minte.
Şi tot ce-ti doreşti este să simţi iara senzaţia de după o beţie de vară...
P.S. Maiden here I come!!!!
Este despre viaţa fără stres, fără griji şi nevoi
despre 7 zile în care nu ştiam ce e timpul, nu ştiam ce e zarea,
ştiam doar ce-i nisipul şi ştiam ce e marea
despre mersul cu trenul şi despre promovarea turismului românesc
despre lucruri spontane şi provocări duse la extrem
despre promisiuni şi ritualuri, despre pietre aruncate în zadar în mare
despre valuri mari
despre urmele în nisip pe care marea le spală
despre soare şi vânt
despre cafeaua cu mentă de dimineaţă
despre duşuri cu apă rece
despre saltele absolut geniale
despre supe la plic
despre sonerii enervante la telefon
despre dimineţi dureroase
despre somn cu porţia
despre lemn, despre mult lemn, despre surcele
despre perspective şi simţuri
despre mimă şi fete entuziasmate
despre Finlandia dăruită de spiritul mării
despre concursuri şi jocuri: Bunnies up!
despre Janpier (Jean Pierre) şi Curcuvin
despre breaking the law
despre melodiile care ne-au făcut să ne simţim bine, despre Up and "DOWN!" şi aaaa, eee, iii, ooo, uuuu
despre conceptul de a o arde academic
despre amintiri şi regrete
despre tequilla şi alte licori magice
despre mişcări
despre dansatul pe mese
despre oameni care simt Vama
despre melodii de suflet
despre tinereţe, prietenie, persoane de care pur şi simplu nu te poţi sătura.
Şi mai ales despre amintirile legate de persoane şi de locurile pe care le-am străbătut în lung şi în lat, amintiri care chiar dacă nu sunt în ordinea care trebuie sau nu sunt în totalitate limpezi, rămân întipărite în minte.
Şi tot ce-ti doreşti este să simţi iara senzaţia de după o beţie de vară...
P.S. Maiden here I come!!!!
luni, 2 august 2010
Turda
Deşi aflată încă în perioada de convalescenţa datorită unui picior care pare să nu mă mai asculte, duminică am ajuns într-o zonă pe care voiam de foarte mult timp să o vizitez: Turda.
După o plecare extrem de matinală, am început ziua cum nu se putea mai bine cu un răsărit cum numai în zona Zărneştiului mai vezi.
Soarele părea să ţină cu noi aşa că distanţa până în Turda a fost parcursă extrem de repede. Spre surprinderea mea nu m-a luat somnul pentru că am avut ce să admir. Şi da, încă o dată sunt de acord cu faptul că avem o ţară frumoasă.
Primul obiectiv pe care l-am vizitat a fost salina Turda-Durgău. Nu mai fusesem până atunci la salina asta şi aveam în minte imaginile salinelor pe care le vizitasem deja. Însă şi de data asta am fost surprinsă în mod plăcut de faptul că deşi este foarte mică ca şi suprafaţă, salina a fost reabilitată si transformată într-un loc care te lasă cu gura căscată. Din nou ne-am luptat cu lucruri prost făcute şi cu oameni care nu îşi fac treaba, dar face şi asta parte din ţara noastră. Răbdarea a fost de partea noastră, se pare, şi am reuşit să ne menţinem calmul la coborârea pe scările mult prea înguste, unde, din pacate nu exista nicio lege în legătura cu urcatul sau coborâtul.
Nu pot spune decât că a fost frumos şi că s-a făcut o treabă bună acolo.
And yes, I like the trumpet.
Obiectivul următor a fost vizitarea Cheilor Turzii. Le văzusem numai în poze însă m-au impresionat. Din păcate, furtunile din ultima perioadă au făcut ravagii şi am luat cu ele bucăţi mari din podurile pe care musai trebuia să treci. Asta nu a însemnat decât că am parcurs doar 1/4 din întreg traseul şi sunt convinsă că ceea ce urma era şi mai spectaculos decât ceea ce am văzut.
Am avut ocazia să acord timp unei pasiuni vechi pentru care deocamdată nu posed materiale de calitate: fotografia, dar am reuşit să fac câteva poze şi cu un aparat ca lumea.
În ciuda neajunsurilor legate de drumuri, de trafic, de lumea din trafic sau de proasta organizare, a meritat pentru că ceea ce am găsit la destinaţie nu poate fi descris şi nici măcar surprins într-o poză.
Mare, soare, valuri - venim acum, concertul va fi legendary ca de obicei, Clujul este tot acolo (I checked) so ...
revin cu detalii după.
După o plecare extrem de matinală, am început ziua cum nu se putea mai bine cu un răsărit cum numai în zona Zărneştiului mai vezi.
Soarele părea să ţină cu noi aşa că distanţa până în Turda a fost parcursă extrem de repede. Spre surprinderea mea nu m-a luat somnul pentru că am avut ce să admir. Şi da, încă o dată sunt de acord cu faptul că avem o ţară frumoasă.
Primul obiectiv pe care l-am vizitat a fost salina Turda-Durgău. Nu mai fusesem până atunci la salina asta şi aveam în minte imaginile salinelor pe care le vizitasem deja. Însă şi de data asta am fost surprinsă în mod plăcut de faptul că deşi este foarte mică ca şi suprafaţă, salina a fost reabilitată si transformată într-un loc care te lasă cu gura căscată. Din nou ne-am luptat cu lucruri prost făcute şi cu oameni care nu îşi fac treaba, dar face şi asta parte din ţara noastră. Răbdarea a fost de partea noastră, se pare, şi am reuşit să ne menţinem calmul la coborârea pe scările mult prea înguste, unde, din pacate nu exista nicio lege în legătura cu urcatul sau coborâtul.
Nu pot spune decât că a fost frumos şi că s-a făcut o treabă bună acolo.
And yes, I like the trumpet.
Obiectivul următor a fost vizitarea Cheilor Turzii. Le văzusem numai în poze însă m-au impresionat. Din păcate, furtunile din ultima perioadă au făcut ravagii şi am luat cu ele bucăţi mari din podurile pe care musai trebuia să treci. Asta nu a însemnat decât că am parcurs doar 1/4 din întreg traseul şi sunt convinsă că ceea ce urma era şi mai spectaculos decât ceea ce am văzut.
Am avut ocazia să acord timp unei pasiuni vechi pentru care deocamdată nu posed materiale de calitate: fotografia, dar am reuşit să fac câteva poze şi cu un aparat ca lumea.
În ciuda neajunsurilor legate de drumuri, de trafic, de lumea din trafic sau de proasta organizare, a meritat pentru că ceea ce am găsit la destinaţie nu poate fi descris şi nici măcar surprins într-o poză.
Mare, soare, valuri - venim acum, concertul va fi legendary ca de obicei, Clujul este tot acolo (I checked) so ...
revin cu detalii după.
vineri, 9 iulie 2010
joi, 24 iunie 2010
Feels like summertime
Feels something like summertime
Top down ain't nothing but time
Radio's on and you're by my side
Feels something like summertime
Scriu acest post din camera mea de acasă, unde este totul este atât de bine. După câteva zile de alergat prin casă la propriu pentru că nu îmi găseam locul şi după alte câteva zile în care m-am luptat cu pişcăturile de tânţari acumulate în ultima noapte petrecută la Bucureşti (34 la număr şi da, sunt alergică), pot spune că lucrurile au revenit la normal. M-am instalat în camera mea, am început să mă bucur din nou de viaţa liniştită şi plină de pace de aici.
It seems like lately there’s a whole lot of leaving going on…
Şi evident, lipseşte ceva.
Pot spune doar că parcă aş mai vrea să aud ceva voci de pe palier, ceva bătăi în uşă urmate de celebra invitaţia sau mai degrabă îndemn: “Hai în Jeg/Mergem în Jeg” şi poate că aş mai vrea să stau în Jeg fără niciun stres.
Chiar dacă acasă este de mii de ori mai bine, mereu, mereu, o să fie unele lucruri care o să lipsească.
Nu are rost să mai zic că am avut parte de un an de nota 10 la cămin, începând cu prima mea seară la cămin când am fost racolată mai mult sau mai puţin împotriva voinţei mele în Jeg. Tot aşa aş mai putea să spun despre “chefurile în 5” în cămin, despre nopţile, foarte multe la număr cu mimă şi cu cuvinte absolute geniale pe care şi dacă le-aş mai mima acum aş avea probleme. Clar nu o să uit cum s-au mimat următoarele: casting, apeducte (fâââââsss, BUM, nu?), incorigibil şi efectiv (efectiv beat!) şi evident cum Pişti, care nu era atent la ce se mima, nimerea mereu cuvintele. Şi nopţile de trombon au fost legenadare, asta pentru că dacă la început ziceam că stăm un joc, două maxim, ajungeam să stăm până în zori. Merită specificate şi nopţile de bătăi cu perne, sau de tentative eşuate de party. Pizza, plimbările prin Grozăveşti sau Tineretului, grătarele de la foişor, mersul în Jeg la cafea, meciuri si alte cele, movie session-urile (îmi cer scuze pentru Paranormal Activity), statul pe palier sau pe balcon atunci când nu se putea dormi din cauza căldurii, serile de mers la filme, turele pe palier atunci când aveam prea multă energie (blame it on cola sau cafea), perioada de "Be my friend!", zilele de naştere sărbătorite aşa cum trebuie, mersul la teatru si dezbaterile, story time-urile cu Iulia, făcutul unghiilor cu fetele, cafeaua de dimineaţă din timpul sesiunii, alergatul prin Poli şi pe lângă Cotroceni unde am fost atenţionaţi că nu avem voie să staţionam pentru a ne odihni, cumpărăturile din Real, fie ele şi la ora 2 noaptea, bancurile specifice, bătaia pe duşul fain, ameţeala de după Jeg, vocea suavă care ne trezea dimineaţa atunci când anumite peroane lăsau “sarmale la duş”, serenadele din faţa geamului, goana după gândaci, vecini cu probleme şi multe altele.
Nu pot spune decât că îmi este puţin dor şi că mi-ar plăcea ca şi la anul să dau peste aceleaşi persoane la cămin.
Oricum am rămas cu ultima seară la camin care a fost absolut genială: de la ultimele cumpărături în Real, micii pe care i-am mâncat cu atâta poftă, Jegul cu berea ieftină, statul pe balcon si pe palier la poveşti, până la surpriza de la ora 3 cu tot tacâmul – coborât afară în cămaşă de noapte (da, acea cămaşă de noapte), statul pe bancă şi semirăsăritul pe care da, l-am prins aşa cum am promis şi senzaţia de după o beţie de vară pentru că am terminat cu bine sesiunea.
Cert este că miroase a vara, a mare, munte şi concert, soare, mult somn şi distracţie.
Ain’t nothing like summertime!
Top down ain't nothing but time
Radio's on and you're by my side
Feels something like summertime
Scriu acest post din camera mea de acasă, unde este totul este atât de bine. După câteva zile de alergat prin casă la propriu pentru că nu îmi găseam locul şi după alte câteva zile în care m-am luptat cu pişcăturile de tânţari acumulate în ultima noapte petrecută la Bucureşti (34 la număr şi da, sunt alergică), pot spune că lucrurile au revenit la normal. M-am instalat în camera mea, am început să mă bucur din nou de viaţa liniştită şi plină de pace de aici.
It seems like lately there’s a whole lot of leaving going on…
Şi evident, lipseşte ceva.
Pot spune doar că parcă aş mai vrea să aud ceva voci de pe palier, ceva bătăi în uşă urmate de celebra invitaţia sau mai degrabă îndemn: “Hai în Jeg/Mergem în Jeg” şi poate că aş mai vrea să stau în Jeg fără niciun stres.
Chiar dacă acasă este de mii de ori mai bine, mereu, mereu, o să fie unele lucruri care o să lipsească.
Nu are rost să mai zic că am avut parte de un an de nota 10 la cămin, începând cu prima mea seară la cămin când am fost racolată mai mult sau mai puţin împotriva voinţei mele în Jeg. Tot aşa aş mai putea să spun despre “chefurile în 5” în cămin, despre nopţile, foarte multe la număr cu mimă şi cu cuvinte absolute geniale pe care şi dacă le-aş mai mima acum aş avea probleme. Clar nu o să uit cum s-au mimat următoarele: casting, apeducte (fâââââsss, BUM, nu?), incorigibil şi efectiv (efectiv beat!) şi evident cum Pişti, care nu era atent la ce se mima, nimerea mereu cuvintele. Şi nopţile de trombon au fost legenadare, asta pentru că dacă la început ziceam că stăm un joc, două maxim, ajungeam să stăm până în zori. Merită specificate şi nopţile de bătăi cu perne, sau de tentative eşuate de party. Pizza, plimbările prin Grozăveşti sau Tineretului, grătarele de la foişor, mersul în Jeg la cafea, meciuri si alte cele, movie session-urile (îmi cer scuze pentru Paranormal Activity), statul pe palier sau pe balcon atunci când nu se putea dormi din cauza căldurii, serile de mers la filme, turele pe palier atunci când aveam prea multă energie (blame it on cola sau cafea), perioada de "Be my friend!", zilele de naştere sărbătorite aşa cum trebuie, mersul la teatru si dezbaterile, story time-urile cu Iulia, făcutul unghiilor cu fetele, cafeaua de dimineaţă din timpul sesiunii, alergatul prin Poli şi pe lângă Cotroceni unde am fost atenţionaţi că nu avem voie să staţionam pentru a ne odihni, cumpărăturile din Real, fie ele şi la ora 2 noaptea, bancurile specifice, bătaia pe duşul fain, ameţeala de după Jeg, vocea suavă care ne trezea dimineaţa atunci când anumite peroane lăsau “sarmale la duş”, serenadele din faţa geamului, goana după gândaci, vecini cu probleme şi multe altele.
Nu pot spune decât că îmi este puţin dor şi că mi-ar plăcea ca şi la anul să dau peste aceleaşi persoane la cămin.
Oricum am rămas cu ultima seară la camin care a fost absolut genială: de la ultimele cumpărături în Real, micii pe care i-am mâncat cu atâta poftă, Jegul cu berea ieftină, statul pe balcon si pe palier la poveşti, până la surpriza de la ora 3 cu tot tacâmul – coborât afară în cămaşă de noapte (da, acea cămaşă de noapte), statul pe bancă şi semirăsăritul pe care da, l-am prins aşa cum am promis şi senzaţia de după o beţie de vară pentru că am terminat cu bine sesiunea.
Cert este că miroase a vara, a mare, munte şi concert, soare, mult somn şi distracţie.
Ain’t nothing like summertime!
miercuri, 9 iunie 2010
The place that rocks
Când mă gândesc la "The place that rocks" mă gândesc involuntar la locul unde este deschis non-stop, este mereu, mereu plin de studenţi, unde primăvara şi toamna sunt mese pe terasă, unde este absolut plin atunci când sunt meciuri, unde meniurile sunt haioase iar berea este ieftină, unde wireless-ul nu prea merge, unde toaleta este mult mai faină decât cea de la cămin...iar lista ar putea continua la nesfârşit.
Note to self: WHAT HAPPENS IN JEG, STAYS IN JEG!
The place that rocks este clădirea drăguţă de lângă cămin, numită mai mult sau mai puţin sugestiv "La jeg", unde prezenţa ta acolo este motivată de absolut orice. Fie că am mers să sărbătorim că am trecut sau am scăpat de un examen, să ne sărbătorim ziua de naştere sau onomoastica, să ne destindem înainte de un examen, să vizionăm un meci şi să îl trăim cu o intensitate nemaiîntălnită (da, se poate!), fie că am adormit la propriu cu capul pe masă, am mâncat mii de pungi de seminţe, am băut mii de beri, cafele şi sucuri, am folosit wireless-ul, am făcut promisiuni, am glumit, ne-am ameţit sau am reuşit să fim singurii din Jeg la ora 5, bucurându-ne de atmosfera aia tinerească şi veselă, fie că ne-am întâlnit să depănăm amintiri sau să discutăm de afaceri, Jeg o să rămână locul pe care pur şi simplu nu îl poţi refuza.
Şi spun asta pentru că sunt sigură că nu o să mai găsesc un loc care să îmi placă atât de mult ca Jeg-ul.
O să-mi lipsească.
Dar înainte să plec de aici, voi merge să prind un răsărit pe terasă.
Note to self: WHAT HAPPENS IN JEG, STAYS IN JEG!
The place that rocks este clădirea drăguţă de lângă cămin, numită mai mult sau mai puţin sugestiv "La jeg", unde prezenţa ta acolo este motivată de absolut orice. Fie că am mers să sărbătorim că am trecut sau am scăpat de un examen, să ne sărbătorim ziua de naştere sau onomoastica, să ne destindem înainte de un examen, să vizionăm un meci şi să îl trăim cu o intensitate nemaiîntălnită (da, se poate!), fie că am adormit la propriu cu capul pe masă, am mâncat mii de pungi de seminţe, am băut mii de beri, cafele şi sucuri, am folosit wireless-ul, am făcut promisiuni, am glumit, ne-am ameţit sau am reuşit să fim singurii din Jeg la ora 5, bucurându-ne de atmosfera aia tinerească şi veselă, fie că ne-am întâlnit să depănăm amintiri sau să discutăm de afaceri, Jeg o să rămână locul pe care pur şi simplu nu îl poţi refuza.
Şi spun asta pentru că sunt sigură că nu o să mai găsesc un loc care să îmi placă atât de mult ca Jeg-ul.
O să-mi lipsească.
Dar înainte să plec de aici, voi merge să prind un răsărit pe terasă.
vineri, 4 iunie 2010
Hey, you're not alone!
În momentele de sigurătate este foarte important să ai pe cineva alături. Deşi mă gândeam că sunt singură în cameră, o creatura extrem de vioaie şi jucăuşă îmi tot facea semne de pe patul colegei mele, strigând din toată fiinţa: "Hey, you"re not alone!". Şi avea dreptate: sunt inconjurată de vietăţi. Da, m-au invadat gândacii. (asta ca să nu mai zic de ţânţari sau muşte).
Şi pentru că de 2 zile am avut ocazia să studiez de aproape aceste creaturi gingaşe, am putut identifica următoarele tipuri:
- gândacii intelectuali. Sunt acei gândaci pe care îi găseşti printre cursurile tale atunci când te apuci de învăţat.
- gândacii migratori. Sunt acei gândaci pe care îi surprinzi furisându-se pe sub uşă şi părăsind ţinutul tău sper a descoperi altele mult mai interesante. Când se întâmplă asta, te bucuri, evident.
- gândacii cinefili. Sunt acei gândaci cărora le plac atât de mult filmele, încât te poţi trezi cu ei pe monitor atunci când vizionezi unul.
- gândacii alpinişti. Sunt acei gândaci care se caţără pe absolut orice.
- gândacii timizi. Sunt acei gândaci pe care îi găseşti într-un colţ deoarece timiditatea îi împiedică să mişune prin zonă.
- gândacii fustangii. Sunt acei gândaci care ajung dintr-un pat în altul, care pleacă înainte să te trezeşti. "Here I am , I am in the wrong bed again".
- gândacii programagii. Sunt acei gândaci interesaţi atât de tare de programare încât pătrund prin calculator să studieze.
- gândacii depresivi. Sunt acei gândaci care îşi dau drumul pe geam.
- gândacii care merg la mall. Sunt acei gândaci pe care îi găseşti printre hainele tale. Nu de alta dar şi gândacii vor să fie cool.
- gândacii "Spiderman". Sunt acei gândaci care trăiesc pe tavan şi care sar pe tine atunci când te aştepţi mai puţin.
Acestea fiind spuse, I'm not alone!
Şi pentru că de 2 zile am avut ocazia să studiez de aproape aceste creaturi gingaşe, am putut identifica următoarele tipuri:
- gândacii intelectuali. Sunt acei gândaci pe care îi găseşti printre cursurile tale atunci când te apuci de învăţat.
- gândacii migratori. Sunt acei gândaci pe care îi surprinzi furisându-se pe sub uşă şi părăsind ţinutul tău sper a descoperi altele mult mai interesante. Când se întâmplă asta, te bucuri, evident.
- gândacii cinefili. Sunt acei gândaci cărora le plac atât de mult filmele, încât te poţi trezi cu ei pe monitor atunci când vizionezi unul.
- gândacii alpinişti. Sunt acei gândaci care se caţără pe absolut orice.
- gândacii timizi. Sunt acei gândaci pe care îi găseşti într-un colţ deoarece timiditatea îi împiedică să mişune prin zonă.
- gândacii fustangii. Sunt acei gândaci care ajung dintr-un pat în altul, care pleacă înainte să te trezeşti. "Here I am , I am in the wrong bed again".
- gândacii programagii. Sunt acei gândaci interesaţi atât de tare de programare încât pătrund prin calculator să studieze.
- gândacii depresivi. Sunt acei gândaci care îşi dau drumul pe geam.
- gândacii care merg la mall. Sunt acei gândaci pe care îi găseşti printre hainele tale. Nu de alta dar şi gândacii vor să fie cool.
- gândacii "Spiderman". Sunt acei gândaci care trăiesc pe tavan şi care sar pe tine atunci când te aştepţi mai puţin.
Acestea fiind spuse, I'm not alone!
sâmbătă, 22 mai 2010
It's going to be... LEGENDARY!
M-am tot gândit la un început original şi de efect, dar altul mai bun decât "SESIUNEE!" nu am.
"Toate's bune până la sesiune", asta a rămas deviza noastră.
Şi pentru că scopul acestui post este acela de a vă motiva pentru săptămânile ce vor urma, here it goes:
INPUT: 7 examene, 4 săptămâni, căldură mare, lene, alte activităţi faine prin oraş, prieteni de pe la alte facultăţi care nu încep sesiunea acum
ALGORITM: Fiecare materie va fi considerată un nod într-un graf neorientat.
Există muchie între două examene consecutive.
Pentru a rezolva problema trebuie parcurs graful cu o complexitate cât mai mică, ţinând cont de toţi parametrii.
Nodul 1: 31 mai - Programare orientată pe obiecte
Începem în forţă cu un examen în adevăratul sens al cuvântului. După un curs cu materie absolut interesantă, predată aşa cum trebuie de către domnul prodecan, ne aflăm în prag de examen. La fel cum la curs am fost suprinsă/surprinşi mereu cu ceva nou, intrigant dar interesant în acelaşi timp şi după ce am vazut statisticile privind promovabilitatea la examen în anii trecuţi, tot aşa mă aştept să fie şi examenul de anul aceasta: bazat pe o experienţă solidă şi lipsit de superficialitate.
Personal, am mari emoţii.
Dacă trecem şi de poo, atunci să nu credeţi că am scăpat de rău. Urmează nodul 2: 4 mai, întruchiparea răutăţilor ce s-au ivit asupra noastră şi anume: pătrunderea în spaţii total necunoscute nouă - spaţii afine (nu nefine), euclidiene şi combinaţii între ele. Cu alte cuvinte: geometria.
Note to self: calculele sunt absolut opţionale. Ideea este să ştii cât trebuie să obţii în final.
Iar dacă ajungem la nodul 3, dăm de LFA (Limbaje Formale şi Automate). Dacă CUMVA credeţi că aici va fi uşor sau că lucrurile sunt pur şi simplu ca la curs, adică bla bla bla, vă înselaţi. În fine, examenul se vrea a fi uşor. Aşa că multă baftă la găsit gramatici, construit automate push-down (am aflat şi eu într-un final ce sunt), spor la pompat şi descifrat demonstraţii.
În fine, o să vină totul de la sine.
După începutul în forţă, ajungem la jumătatea drumului care trebuie parcurs, un drum lin şi presărat cu obstacole pe alocuri. La nodul 4, cu mintea la corpuri şi spaţii mai mult sau mai puţin vectoriale, dăm de algebră: Un semstru plin de "Yes, we can!", un curs predat aşa cum trebuie de către un profesor care mi-a plăcut destul de mult, contrar primei impresii pe care mi-a lăsat-o la primul curs. Se pare că la examen va fi în principiu ok, cu toate aplicaţiile pe care ar fi trebuit să le discutăm la seminar cu "fata aceea".
Note to everybody: "La aducerea la forma diag canonică putem îmnulţi cu ce ne taie pe noi capul şi putem aduna linii şi coloane după ce le-am îmnulţit în PREALABIL cu o variabilă." (mulţumesc Alex)
Nodul 5: Algoritmica grafurilor. Deşi am făcut reclamă proastă cursului şi mai ales seminarului, unde vorba aceea "te plictiseţi mai tare decât la curs, şi asta e ceva groaznic", sper totuşi că la examen va fi ok şi nu ne vom încurca în definiţii, şi teoreme. Aş spune mai mult despre aceast examen, însă nu dispun de informaţii dintr-un motiv foarte bun (a se vedea mai sus).
Nodul 6 găzduieşte pedagogia, unde mai mult decât faptul că am probleme în a scrie derivate din curriculum nu pot spune. (curriculumului. Aha, now that is something!)
Şi iată că am ajuns şi la nodul 7, analiză. Am lăsat ce credeam că este mai uşor spre final, unde spre uimirea noastră, nu o să fie atât de uşor precum credeam. (dada, ne aşteptam la exerciţii cu seminariile pe masă). După un curs explicat până la cel mai mic delatiu, de n ori, unde n=t!, t=indice de înţelegere al conţinutului predat, sperăm că ideilor noastre la examen vor fi mai lungi decât cel mai scurt banc matematic (i.e fie epsilon mai mare ca zero) şi că nu vom avea probleme cu un epsilon<5.
Output: HAOS.
It's going to be legendary! q.e.d.
p.s. You can buy me with a coffee, I'm so cheap!
Later edit: Da, intr-adevar, aveam 3 noduri cu 5, probabil pentru ca imi place 5-ul si tintesc catre el :)
"Toate's bune până la sesiune", asta a rămas deviza noastră.
Şi pentru că scopul acestui post este acela de a vă motiva pentru săptămânile ce vor urma, here it goes:
INPUT: 7 examene, 4 săptămâni, căldură mare, lene, alte activităţi faine prin oraş, prieteni de pe la alte facultăţi care nu încep sesiunea acum
ALGORITM: Fiecare materie va fi considerată un nod într-un graf neorientat.
Există muchie între două examene consecutive.
Pentru a rezolva problema trebuie parcurs graful cu o complexitate cât mai mică, ţinând cont de toţi parametrii.
Nodul 1: 31 mai - Programare orientată pe obiecte
Începem în forţă cu un examen în adevăratul sens al cuvântului. După un curs cu materie absolut interesantă, predată aşa cum trebuie de către domnul prodecan, ne aflăm în prag de examen. La fel cum la curs am fost suprinsă/surprinşi mereu cu ceva nou, intrigant dar interesant în acelaşi timp şi după ce am vazut statisticile privind promovabilitatea la examen în anii trecuţi, tot aşa mă aştept să fie şi examenul de anul aceasta: bazat pe o experienţă solidă şi lipsit de superficialitate.
Personal, am mari emoţii.
Dacă trecem şi de poo, atunci să nu credeţi că am scăpat de rău. Urmează nodul 2: 4 mai, întruchiparea răutăţilor ce s-au ivit asupra noastră şi anume: pătrunderea în spaţii total necunoscute nouă - spaţii afine (nu nefine), euclidiene şi combinaţii între ele. Cu alte cuvinte: geometria.
Note to self: calculele sunt absolut opţionale. Ideea este să ştii cât trebuie să obţii în final.
Iar dacă ajungem la nodul 3, dăm de LFA (Limbaje Formale şi Automate). Dacă CUMVA credeţi că aici va fi uşor sau că lucrurile sunt pur şi simplu ca la curs, adică bla bla bla, vă înselaţi. În fine, examenul se vrea a fi uşor. Aşa că multă baftă la găsit gramatici, construit automate push-down (am aflat şi eu într-un final ce sunt), spor la pompat şi descifrat demonstraţii.
În fine, o să vină totul de la sine.
După începutul în forţă, ajungem la jumătatea drumului care trebuie parcurs, un drum lin şi presărat cu obstacole pe alocuri. La nodul 4, cu mintea la corpuri şi spaţii mai mult sau mai puţin vectoriale, dăm de algebră: Un semstru plin de "Yes, we can!", un curs predat aşa cum trebuie de către un profesor care mi-a plăcut destul de mult, contrar primei impresii pe care mi-a lăsat-o la primul curs. Se pare că la examen va fi în principiu ok, cu toate aplicaţiile pe care ar fi trebuit să le discutăm la seminar cu "fata aceea".
Note to everybody: "La aducerea la forma diag canonică putem îmnulţi cu ce ne taie pe noi capul şi putem aduna linii şi coloane după ce le-am îmnulţit în PREALABIL cu o variabilă." (mulţumesc Alex)
Nodul 5: Algoritmica grafurilor. Deşi am făcut reclamă proastă cursului şi mai ales seminarului, unde vorba aceea "te plictiseţi mai tare decât la curs, şi asta e ceva groaznic", sper totuşi că la examen va fi ok şi nu ne vom încurca în definiţii, şi teoreme. Aş spune mai mult despre aceast examen, însă nu dispun de informaţii dintr-un motiv foarte bun (a se vedea mai sus).
Nodul 6 găzduieşte pedagogia, unde mai mult decât faptul că am probleme în a scrie derivate din curriculum nu pot spune. (curriculumului. Aha, now that is something!)
Şi iată că am ajuns şi la nodul 7, analiză. Am lăsat ce credeam că este mai uşor spre final, unde spre uimirea noastră, nu o să fie atât de uşor precum credeam. (dada, ne aşteptam la exerciţii cu seminariile pe masă). După un curs explicat până la cel mai mic delatiu, de n ori, unde n=t!, t=indice de înţelegere al conţinutului predat, sperăm că ideilor noastre la examen vor fi mai lungi decât cel mai scurt banc matematic (i.e fie epsilon mai mare ca zero) şi că nu vom avea probleme cu un epsilon<5.
Output: HAOS.
It's going to be legendary! q.e.d.
p.s. You can buy me with a coffee, I'm so cheap!
Later edit: Da, intr-adevar, aveam 3 noduri cu 5, probabil pentru ca imi place 5-ul si tintesc catre el :)
miercuri, 19 mai 2010
A room for 8 months
(asta pentru că am promis că vor urma şi poze)
A început cu un şoc mare. Apoi şocul s-a transformat în ambiţie, iar satisfacţia a luat locul în final.
Cu mult diluant şi vopsea, cu lavabilă şi cu pensule, cu puţină imaginaţie şi ceva ajutor, am reuşit să transform camera despre care vorbeam în posturile trecute.
Pun pariu că nu ştiţi TEOREMA SEDUCŢIEI! (mulţumesc Kişpi), app mi-a picat la examen.
Stimabilul, my almost friend, robinetul
Cam aşa arată filmul meu
La loc de cinste în camera mea, marea dilemă: Când şi de ce am făcut asta??
Orice ar fi, eu nu uit să le pun apă florilor!
Mai am 4 săptâmâni de stat în camera asta şi brusc, devin puţin trista.
A început cu un şoc mare. Apoi şocul s-a transformat în ambiţie, iar satisfacţia a luat locul în final.
Cu mult diluant şi vopsea, cu lavabilă şi cu pensule, cu puţină imaginaţie şi ceva ajutor, am reuşit să transform camera despre care vorbeam în posturile trecute.
Pun pariu că nu ştiţi TEOREMA SEDUCŢIEI! (mulţumesc Kişpi), app mi-a picat la examen.
Stimabilul, my almost friend, robinetul
Cam aşa arată filmul meu
La loc de cinste în camera mea, marea dilemă: Când şi de ce am făcut asta??
Orice ar fi, eu nu uit să le pun apă florilor!
Mai am 4 săptâmâni de stat în camera asta şi brusc, devin puţin trista.
duminică, 9 mai 2010
Smart is the new sexy! It all started with the Big Bang!
Dedic acest entry unui serial care m-a atins urât de tot şi pe care l-aş mai vedea over&over.
Da, despre Big Bang Theory vorbesc aici, despre serialul pe care am refuzat să îl văd la început, deşi mulţi dintre voi mi l-aţi recomandat, despre serialul cu episoade interesante, la care pur şi simplu nu te poţi opri din râs.
Pentru teoriile absolut geniale şi pentru replicile extrem de bine gândite, pentru actorii care îşi intră foarte bine în personaj şi pentru că pun pariu că nu aţi auzit încă de/nu ştiţi să jucaţi rock, papper, scissors, lizard, spock recomand şi eu mai departe BIg Bang THeory, pentru că merită.
p.s. Mă gândesc de ce să ma apuc în continuare: Dexter, How I met Your mother, CSI Miami sau Scrubs! (big dilema!)
Da, despre Big Bang Theory vorbesc aici, despre serialul pe care am refuzat să îl văd la început, deşi mulţi dintre voi mi l-aţi recomandat, despre serialul cu episoade interesante, la care pur şi simplu nu te poţi opri din râs.
Pentru teoriile absolut geniale şi pentru replicile extrem de bine gândite, pentru actorii care îşi intră foarte bine în personaj şi pentru că pun pariu că nu aţi auzit încă de/nu ştiţi să jucaţi rock, papper, scissors, lizard, spock recomand şi eu mai departe BIg Bang THeory, pentru că merită.
p.s. Mă gândesc de ce să ma apuc în continuare: Dexter, How I met Your mother, CSI Miami sau Scrubs! (big dilema!)
luni, 3 mai 2010
De ce iubim bărbaţii?
Pentru că şi eu eram curioasă de felul cum o să arate un astfel de răspuns ...
De ce iubim bărbaţii?
Pentru că sunt înalţi sau scunzi, bruneţi sau blonzi, cu părul lung sau scurt. Pentru că pretind că nu le plac filmele de dragoste. Pentru că au un miros specific de care nu te mai poţi sătura. Pentru că au trupurile care se modelează perfect după al tău, pentru că petrec ore în şir la sală pentru a te impresiona apoi. Pentru că sunt puternici. Pentru că ştiu să bată cuie, să demonteze şi să asambleze, să schimbe prize şi pentru că pot căra greutăţi. Pentru că apreciază o sticlă de bere la adevărata ei valoare. Pentru că nu le plac copiii, deşi ştiu deja câţi copii vor vrea să aibă. Pentru că nu gândesc deloc ca noi. Pentru că mereu se gândesc la acelaşi lucru. Pentru că Jessica Alba îi înnebuneşte. Pentru că au un stil unic de a te enerva exact atunci când ai nevoie mai puţin, pentru că nu nimeresc niciodată florile preferate. Pentru că nu sunt atenţi la detalii, pentru că nu vor observa niciodată că te-ai tuns sau că ţi-ai luat o nouă pereche de cercei. Pentru că au un farmec aparte atunci când îţi zâmbesc pervers, simpatic sau diabolic pe stradă gândindu-se mai apoi cum ar putea să ajungă în pat cu tine. Pentru că îi sperie relaţiile serioase. Pentru că vor să îi iubeşti dar vor să fie şi liberi. Pentru că le plac aventurile de o noapte. Pentru că pot "iubi" în acelaşi timp mai multe femei fără a avea remuşcări. Pentru că au un stil enervant de a nu înţelege unele lucruri evidente. Pentru că ne mint frumos.
Pentru că sunt ciudaţi, pentru că ştiu să deseneze frumos. Pentru că ei cântă cel mai frumos la chitară şi pentru că nu este altceva mai frumos decât să îl asculţi dedicându-ţi o melodie, creaţie proprie.
Pentru că nu vor spune niciodată "te iubesc" decât în cazul în care chiar simt asta. Pentru că îţi oferă siguranţă şi stabilitate. Pentru că au un stil adorabil de a te ignora. Pentru că îţi place să te lupţi pentru ei şi pentru atenţia lor. Pentru că conduc prudent şi nu răspund avansurilor tale atunci când eşti în dreapta lor.
Pentru că spun mereu că le este dor de tine dar uită să te sune. Pentru că este un deliciu să îi priveşti cum încearcă să te agaţe.
Pentru ca se orienteaza în spaţiu. Pentru că sunt spontani. Pentru că nu iau viaţa atât de în serios. Pentru că par interesanţi şi pentru că îşi zâmbesc frumos atunci când te salută. Pentru că sunt foarte rezervaţi în ceea ce priveşte sentimentele lor şi ai ajunge chiar să crezi că ei nu simt. Pentru că se îndrăgostesc mai rar dar când fac asta sunt mai sinceri decât tine. Pentru că îţi zic ceea ce vrei să auzi şi pentru că pot aluga tristeţea cu o îmbrăţisare. Pentru că atunci când se întorc de la serviciu sau sunt obosiţi, sunt morocănoşi dar nu uită totuşi să fie drăguţi cu tine. Pentru că au păr pe mâini şi pe picioare. Pentru că au barbă sau mustaţă şi pentru că pielea ta se simte bine lângă pielea lor proaspăt bărbierită. Pentru că ei chiar apreciază o fustă scurtă sau un tricou decoltat.
Pentru că ştiu fizică. Pentru că se chinuie să îţi explice cele mai abstracte lucruri. Pentru că sunt ca nişte copii mici atunci când vine vorba de sporturi. Pentru că sunt competitivi şi vor mereu să fie cei mai buni. Pentru că mereu se simt obligaţi să achite ei nota de plată. Pentru că încearcă să îţi facă pe plac şi pentru că de cele mai multe ori cedează în favoarea ta.
Pentru că le plac lucrurile simple. Pentru că au răbdarea atunci când vin cu tine la cumpărături. Pentru că încearcă să ne înţeleagă. Pentru că iau decizii foarte repede. Pentru că le place să lenevească dimineată cu tine în pat. Pentru că te răsfaţă cu ce ştiu ei să gătească.
Pentru că poate nu iubim pe cine trebuie. Pentru că, deşi nu recunosc, au nevoie de noi pentru a se simţi împliniţi. Pentru că vrem să ne iubească şi ei.
Acesta este un colaj cu replici culese din dreapta şi din stânga. Mulţumesc pe această cale tuturor celor care au contribuit atât direct: Livia, Lucia, Cătă, Alex & co cât şi indirect şi se vor recunoaşte poate în descrierile de mai sus.
De ce iubim bărbaţii?
Pentru că sunt înalţi sau scunzi, bruneţi sau blonzi, cu părul lung sau scurt. Pentru că pretind că nu le plac filmele de dragoste. Pentru că au un miros specific de care nu te mai poţi sătura. Pentru că au trupurile care se modelează perfect după al tău, pentru că petrec ore în şir la sală pentru a te impresiona apoi. Pentru că sunt puternici. Pentru că ştiu să bată cuie, să demonteze şi să asambleze, să schimbe prize şi pentru că pot căra greutăţi. Pentru că apreciază o sticlă de bere la adevărata ei valoare. Pentru că nu le plac copiii, deşi ştiu deja câţi copii vor vrea să aibă. Pentru că nu gândesc deloc ca noi. Pentru că mereu se gândesc la acelaşi lucru. Pentru că Jessica Alba îi înnebuneşte. Pentru că au un stil unic de a te enerva exact atunci când ai nevoie mai puţin, pentru că nu nimeresc niciodată florile preferate. Pentru că nu sunt atenţi la detalii, pentru că nu vor observa niciodată că te-ai tuns sau că ţi-ai luat o nouă pereche de cercei. Pentru că au un farmec aparte atunci când îţi zâmbesc pervers, simpatic sau diabolic pe stradă gândindu-se mai apoi cum ar putea să ajungă în pat cu tine. Pentru că îi sperie relaţiile serioase. Pentru că vor să îi iubeşti dar vor să fie şi liberi. Pentru că le plac aventurile de o noapte. Pentru că pot "iubi" în acelaşi timp mai multe femei fără a avea remuşcări. Pentru că au un stil enervant de a nu înţelege unele lucruri evidente. Pentru că ne mint frumos.
Pentru că sunt ciudaţi, pentru că ştiu să deseneze frumos. Pentru că ei cântă cel mai frumos la chitară şi pentru că nu este altceva mai frumos decât să îl asculţi dedicându-ţi o melodie, creaţie proprie.
Pentru că nu vor spune niciodată "te iubesc" decât în cazul în care chiar simt asta. Pentru că îţi oferă siguranţă şi stabilitate. Pentru că au un stil adorabil de a te ignora. Pentru că îţi place să te lupţi pentru ei şi pentru atenţia lor. Pentru că conduc prudent şi nu răspund avansurilor tale atunci când eşti în dreapta lor.
Pentru că spun mereu că le este dor de tine dar uită să te sune. Pentru că este un deliciu să îi priveşti cum încearcă să te agaţe.
Pentru ca se orienteaza în spaţiu. Pentru că sunt spontani. Pentru că nu iau viaţa atât de în serios. Pentru că par interesanţi şi pentru că îşi zâmbesc frumos atunci când te salută. Pentru că sunt foarte rezervaţi în ceea ce priveşte sentimentele lor şi ai ajunge chiar să crezi că ei nu simt. Pentru că se îndrăgostesc mai rar dar când fac asta sunt mai sinceri decât tine. Pentru că îţi zic ceea ce vrei să auzi şi pentru că pot aluga tristeţea cu o îmbrăţisare. Pentru că atunci când se întorc de la serviciu sau sunt obosiţi, sunt morocănoşi dar nu uită totuşi să fie drăguţi cu tine. Pentru că au păr pe mâini şi pe picioare. Pentru că au barbă sau mustaţă şi pentru că pielea ta se simte bine lângă pielea lor proaspăt bărbierită. Pentru că ei chiar apreciază o fustă scurtă sau un tricou decoltat.
Pentru că ştiu fizică. Pentru că se chinuie să îţi explice cele mai abstracte lucruri. Pentru că sunt ca nişte copii mici atunci când vine vorba de sporturi. Pentru că sunt competitivi şi vor mereu să fie cei mai buni. Pentru că mereu se simt obligaţi să achite ei nota de plată. Pentru că încearcă să îţi facă pe plac şi pentru că de cele mai multe ori cedează în favoarea ta.
Pentru că le plac lucrurile simple. Pentru că au răbdarea atunci când vin cu tine la cumpărături. Pentru că încearcă să ne înţeleagă. Pentru că iau decizii foarte repede. Pentru că le place să lenevească dimineată cu tine în pat. Pentru că te răsfaţă cu ce ştiu ei să gătească.
Pentru că poate nu iubim pe cine trebuie. Pentru că, deşi nu recunosc, au nevoie de noi pentru a se simţi împliniţi. Pentru că vrem să ne iubească şi ei.
Acesta este un colaj cu replici culese din dreapta şi din stânga. Mulţumesc pe această cale tuturor celor care au contribuit atât direct: Livia, Lucia, Cătă, Alex & co cât şi indirect şi se vor recunoaşte poate în descrierile de mai sus.
Răspunsul ...
De ce iubim femeile ...
Pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au fundul mare şi grăsuţ, pentru că au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline, dinţi decenţi şi limbi de care nu ţi-e silă. Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost şi nu asudă pe buza superioară. Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele. Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac.
Pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că te iubesc. Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să se laude cu asta şi fără să ceară recunoştinţă. Pentru că nu citesc reviste porno şi nu navighează pe site-uri porno. Pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele pe care şi le asortează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles. Pentru că îşi desenează şi-şi pictează feţele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat. Pentru că au obsesia pentru sub-ţirime-a lui Giacometti. Pentru că se trag din fetiţe. Pentru că-şi ojează unghiile de la picioare. Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong fără sa le intereseze cine câştigă. Pentru că şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane, aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebră prin faţa lor. Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi. Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi. Pentru că-ţi spun „te iubesc” exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie. Pentru că nu se masturbează. Pentru că au din când în când mici suferinţe: o durere reumatică, o constipaţie, o bătătură, şi-atunci îţi dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca şi tine. Pentru că scriu fie extrem de delicat, colecţionând mici observaţii şi schiţând subtile nuanţe psihologice, fie brutal şi scatologic ca nu cumva să fie suspectate de literatură feminină. Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia şi proza lumii. Pentru că le înnebuneşte „Angie” al Rolling-ilor. Pentru că le termină Cohen. Pentru că poartă un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucătărie.Pentru că până şi cea mai dură business woman poartă chiloţi cu înduioşătoare floricele şi danteluţe. Pentru că e aşa de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloţii femeii tale, nişte lucruşoare umede, negre, roşii şi albe, parte satinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafeţe au de acoperit. Pentru că în filme nu fac duş niciodată înainte de-a face dragoste, dar numai în filme. Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei femei sau a altui bărbat. Pentru că iau viaţa în
serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate. Pentru că le interesează cu adevărat cine cu cine s-a mai cuplat dintre vedetele de televiziune. Pentru că ţin minte numele actriţelor şi actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru că dacă nu e supus nici unei hormonizări embrionul se dezvoltă întotdeauna într-o femeie. Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguţ pe care-l văd în troleibuz. Pentru că beau porcării ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilia Coke. Pentru că nu-ţi pun mâna pe fund decât în reclame. Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea bărbaţilor. Pentru că sunt blonde, brune, roşcate, dulci, futeşe, calde, drăgălaşe, pentru că au de fiecare dată orgasm. Pentru că dacă n-au orgasm nu îl mimează. Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o oră ronţăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale. Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva. Pentru că din ele-am ieşit şi-n ele ne-ntoarcem, şi mintea noastră se roteşte ca o planetă greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor.
Pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au fundul mare şi grăsuţ, pentru că au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline, dinţi decenţi şi limbi de care nu ţi-e silă. Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost şi nu asudă pe buza superioară. Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele. Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac.
Pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că te iubesc. Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să se laude cu asta şi fără să ceară recunoştinţă. Pentru că nu citesc reviste porno şi nu navighează pe site-uri porno. Pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele pe care şi le asortează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles. Pentru că îşi desenează şi-şi pictează feţele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat. Pentru că au obsesia pentru sub-ţirime-a lui Giacometti. Pentru că se trag din fetiţe. Pentru că-şi ojează unghiile de la picioare. Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong fără sa le intereseze cine câştigă. Pentru că şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane, aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebră prin faţa lor. Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi. Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi. Pentru că-ţi spun „te iubesc” exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie. Pentru că nu se masturbează. Pentru că au din când în când mici suferinţe: o durere reumatică, o constipaţie, o bătătură, şi-atunci îţi dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca şi tine. Pentru că scriu fie extrem de delicat, colecţionând mici observaţii şi schiţând subtile nuanţe psihologice, fie brutal şi scatologic ca nu cumva să fie suspectate de literatură feminină. Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia şi proza lumii. Pentru că le înnebuneşte „Angie” al Rolling-ilor. Pentru că le termină Cohen. Pentru că poartă un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucătărie.Pentru că până şi cea mai dură business woman poartă chiloţi cu înduioşătoare floricele şi danteluţe. Pentru că e aşa de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloţii femeii tale, nişte lucruşoare umede, negre, roşii şi albe, parte satinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafeţe au de acoperit. Pentru că în filme nu fac duş niciodată înainte de-a face dragoste, dar numai în filme. Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei femei sau a altui bărbat. Pentru că iau viaţa în
serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate. Pentru că le interesează cu adevărat cine cu cine s-a mai cuplat dintre vedetele de televiziune. Pentru că ţin minte numele actriţelor şi actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru că dacă nu e supus nici unei hormonizări embrionul se dezvoltă întotdeauna într-o femeie. Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguţ pe care-l văd în troleibuz. Pentru că beau porcării ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilia Coke. Pentru că nu-ţi pun mâna pe fund decât în reclame. Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea bărbaţilor. Pentru că sunt blonde, brune, roşcate, dulci, futeşe, calde, drăgălaşe, pentru că au de fiecare dată orgasm. Pentru că dacă n-au orgasm nu îl mimează. Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o oră ronţăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale. Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva. Pentru că din ele-am ieşit şi-n ele ne-ntoarcem, şi mintea noastră se roteşte ca o planetă greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor.
miercuri, 28 aprilie 2010
Top 8 al lucrurile care mi-au deranjat somnul
Din moment ce de când am ajuns la cămin lista lucrurile care îmi deranjează somnul şi care mă ţin trează o mare parte din noapte s-a mărit considerabil, m-am gândit că ar fi bine să fac şi un top 8, nu de alta dar a fost o competiţie extrem de strânsă între fiecare din elementul din lista aceasta.
Here it goes:
1. Neonul de pe palier.
Lupta pentru primul loc a fost ceva mai grea pentru că am stat destul de mult să mă gândesc. În cele din urmă, am hotărât că cel care merită primul loc este neonul de la capătul palierului, care bâzâia într-un mod cât se poate de dubios şi care noaptea era un adevărat calvar. Probabil că vă întrebaţi acum cum poate să faca atâta gălăgie un neon. Ei bine, se pare că zgomotul se tot intensifica deşi eram la o distanţă mare de el iar gradul de bâzăit se mărea direct proporţional cu dorinţa mea de a adormi. Iar dacă aţi avut ocazia să ma sunaţi la o oră mai mult sau mai puţin târzie, aţi avut posibilitatea să îl auziţi în toată splendoarea şi să mă intrebaţi foarte uimiţi: "Deea, la tine sunt muşte sau ţânţari?" Nu doar pe mine m-a deranjat acest neon ci pe toţi cei de pe palier, aşa că mare ne-a fost bucuria când unul dintre noi i-a venit de hac neonului. Mulţumim pe aceasta cale!
2. Robinetul din cameră.
Trebuie să recunosc că robinetul din cameră mi-a fost prieten de când învăţam în prima sesiune şi până acum câteva ore. Totul a început foarte firesc, cu câteva picături discrete pe care le-am lăsat în pace pentru că erau chiar plăcute, îmi ţineau de urât. Cu toată senzaţia că mereu plouă afară, am reuşit să trăiesc luni bune cu sunetul lin al picăturilor până acum o săptămână când lucrurile au luat o întorsătură dramatică. Picăturile s-au transformat în şiroi. Cu toate astea, mi-am păstrat optimismul şi m-am gândit că robinetul dă de fapt sens camerei mele. Cum mi-e dor de casă, robinetul făcea ca minunata mea cameră să fie asemeni unei păduri în care se auzea lin sunetul unui izvor de munte. Metafora aceasta a căpătat şi alte sensuri în functie de dorurile mele, şi robinetul a devenit o cascadă, iar atunci când mi-era dor de mare, devenea creatorul unor valuri care mă luau şi mă purtau până pe culmile disperării (nu alea ale lui Cioran).
Şi pentru că somnul meu este mai presus de toate, am hotărât să pun capăt acestei relaţii de prietenie. Cum? Foarte simplu. O vizită la administraţie. Şi nu, nu am o gaură în peretele cu chiuveta.
Acum e prea linişte la mine în cameră, trebuie să recunosc, cred că îmi este puţin dor dar cu siguranţă pot face faţă situaţiei.
3. Luna.
Cei care mă cunosc ştiu că nu îmi place luna, mai ales luna plină şi că în nopţile cu lună plină am dificultăţi în ceea ce priveşte activitatea de somn pentru că urăsc lumina din cameră.
4. Studenţii la teologie şi lumea de pe celălat palier.
Cu tot respectul, aceştia au fost o adevărată tortură pentru mine care eram obişnuită cu nopţi liniştite. A trebuit în schimb să mă obişnuiesc cu petreceri hardcore până şi în sesiune, cu nopţi de concerte sau karaoke sau cu colegi de cămin pur şi simplu...energici şi plini de viaţă.
5. Vecinii de deasupra.
Care pentru mine sunt o enigmă. Dar trăiesc intens noaptea şi la fiecare meci.
6. Cola*cafea
Se ştie efectul întârziat pe care cafeaua şi cola îl au asupra mea.
De aici intrăm într-o altă categorie, mai "friend" că tot suntem în temă.
7.Friends
Deşi nu intră în aceeaşi categorie cu celelalte, pot spune că Friends a avut misiunea de a mă ţine trează nopţi în şir şi exact în nopţile în care nu credeam că mai rezist, nu pentru că mă supunea la vreo tortură ci pur şi simplu mă facea să stau ore întregi pentru a ajunge la episodul în care se întâmpla ceva ce schimba puţin traiectoria serialului.
8. Ultimii dar nu cei din urmă, Oamenii care m-au abordat cu replici de genul: "Hai la mimă!", "Facem movie session?", "Cărţi?", "Pillow fight?", "Un Jeg ceva?", "Story time" "Nu-i aşa că nu ţi-e somn?", "Te-am sunat să îţi spun că..." (I had fun, e ok, mulţumesc)
P.S. You can buy me with a coffee!
Here it goes:
1. Neonul de pe palier.
Lupta pentru primul loc a fost ceva mai grea pentru că am stat destul de mult să mă gândesc. În cele din urmă, am hotărât că cel care merită primul loc este neonul de la capătul palierului, care bâzâia într-un mod cât se poate de dubios şi care noaptea era un adevărat calvar. Probabil că vă întrebaţi acum cum poate să faca atâta gălăgie un neon. Ei bine, se pare că zgomotul se tot intensifica deşi eram la o distanţă mare de el iar gradul de bâzăit se mărea direct proporţional cu dorinţa mea de a adormi. Iar dacă aţi avut ocazia să ma sunaţi la o oră mai mult sau mai puţin târzie, aţi avut posibilitatea să îl auziţi în toată splendoarea şi să mă intrebaţi foarte uimiţi: "Deea, la tine sunt muşte sau ţânţari?" Nu doar pe mine m-a deranjat acest neon ci pe toţi cei de pe palier, aşa că mare ne-a fost bucuria când unul dintre noi i-a venit de hac neonului. Mulţumim pe aceasta cale!
2. Robinetul din cameră.
Trebuie să recunosc că robinetul din cameră mi-a fost prieten de când învăţam în prima sesiune şi până acum câteva ore. Totul a început foarte firesc, cu câteva picături discrete pe care le-am lăsat în pace pentru că erau chiar plăcute, îmi ţineau de urât. Cu toată senzaţia că mereu plouă afară, am reuşit să trăiesc luni bune cu sunetul lin al picăturilor până acum o săptămână când lucrurile au luat o întorsătură dramatică. Picăturile s-au transformat în şiroi. Cu toate astea, mi-am păstrat optimismul şi m-am gândit că robinetul dă de fapt sens camerei mele. Cum mi-e dor de casă, robinetul făcea ca minunata mea cameră să fie asemeni unei păduri în care se auzea lin sunetul unui izvor de munte. Metafora aceasta a căpătat şi alte sensuri în functie de dorurile mele, şi robinetul a devenit o cascadă, iar atunci când mi-era dor de mare, devenea creatorul unor valuri care mă luau şi mă purtau până pe culmile disperării (nu alea ale lui Cioran).
Şi pentru că somnul meu este mai presus de toate, am hotărât să pun capăt acestei relaţii de prietenie. Cum? Foarte simplu. O vizită la administraţie. Şi nu, nu am o gaură în peretele cu chiuveta.
Acum e prea linişte la mine în cameră, trebuie să recunosc, cred că îmi este puţin dor dar cu siguranţă pot face faţă situaţiei.
3. Luna.
Cei care mă cunosc ştiu că nu îmi place luna, mai ales luna plină şi că în nopţile cu lună plină am dificultăţi în ceea ce priveşte activitatea de somn pentru că urăsc lumina din cameră.
4. Studenţii la teologie şi lumea de pe celălat palier.
Cu tot respectul, aceştia au fost o adevărată tortură pentru mine care eram obişnuită cu nopţi liniştite. A trebuit în schimb să mă obişnuiesc cu petreceri hardcore până şi în sesiune, cu nopţi de concerte sau karaoke sau cu colegi de cămin pur şi simplu...energici şi plini de viaţă.
5. Vecinii de deasupra.
Care pentru mine sunt o enigmă. Dar trăiesc intens noaptea şi la fiecare meci.
6. Cola*cafea
Se ştie efectul întârziat pe care cafeaua şi cola îl au asupra mea.
De aici intrăm într-o altă categorie, mai "friend" că tot suntem în temă.
7.Friends
Deşi nu intră în aceeaşi categorie cu celelalte, pot spune că Friends a avut misiunea de a mă ţine trează nopţi în şir şi exact în nopţile în care nu credeam că mai rezist, nu pentru că mă supunea la vreo tortură ci pur şi simplu mă facea să stau ore întregi pentru a ajunge la episodul în care se întâmpla ceva ce schimba puţin traiectoria serialului.
8. Ultimii dar nu cei din urmă, Oamenii care m-au abordat cu replici de genul: "Hai la mimă!", "Facem movie session?", "Cărţi?", "Pillow fight?", "Un Jeg ceva?", "Story time" "Nu-i aşa că nu ţi-e somn?", "Te-am sunat să îţi spun că..." (I had fun, e ok, mulţumesc)
P.S. You can buy me with a coffee!
duminică, 18 aprilie 2010
Cu usile inchise
Ieri am avut posibilitatea de a merge la piesa pe care mi-am propus să o văd de când am ajuns în Bucureşti:
CU UŞILE ÎNCHISE
Jean Paul Sartre
Regia: Mircea Anca
Distribuţie: Constantin Dinulescu, Carmen Ionescu, Iuliana Moise
Trebuie să recunosc totuşi că am avut ceva emoţii, pentru că fiind o piesă de Sartre, înţelesurile aveau să fie puţin mai complicate decât ceea ce am văzut până acum.
Am aşteptat ceva până să intrăm în Sala 99 a Teatrului Naţional, sală pe care nu o ştiam. Când uşile s-au deschis, am rămas puţin surprinsă de decor: două rânduri de scause dispuse într-un semicerc iar scena era practic un spaţiu deschis, cu o simplă masă în mijloc. Cu alte cuvinte, piesa a fost ţinută într-un cerc înconjurat de perdele de plastic, semnificaţie pe care am descoperit-o ceva mai târziu.
Atmosfera de univers închis a fost completată de o muzică bună pe fundal, care a indus o anumită stare.
Piesa este realizată astfel încât să aducă pe scenă trei personaje, cu o contribuţie absolut egală în consumarea conflictului, fără a scoate vreun personaj de pe scenă în niciun punct al piesei, urmând ca acestea să fie păstrate pe scenă până la capăt, ca şi cum eternitatea şi-ar atinge capetele.
Astfel, trei persoane care aparent nu au nimic în comun decaât moartea vie a fiinţei lor, ajung să devină obiecte ajutătoare pentru concluzia ce urmează a fi atinsă: Garcin-ziarist, adulter şi dezertor, în aparenţă stăpân pe sine dar în esenţă speriat, Ines-fără ocolişuri îşi recunoaşte natura şi îşi asumă oarecum tardiv o vină, autocaracterzându-se "Moi, je suis mechante, la veut dire que j'ai besoin de la oufrance des autres pour exister" ("Eu sunt rea, am nevoie de suferinţa altora pentru a exista") şi Estelle, aparent inocentă care se dovedeşte a fi o persoană fără scrupule.
În dorinţa de a găsi un punct de întâlnire în vieţile lor şi de a găşi motivul pentru care se află împreună, personajele ajung să devină călăul celorlalţi doi. Măştile cad iar realitatea persoanjelor este dezvăluită prin intervenţiile celorlalţi doi, care devin oglinzi.
Finalul piesei aduce în discuţie premisa de la care se porneşte: "Iadul cu cazane de foc şi cleşti, asta era doar o glumă. Infernul sunt ceilalţi." Astfel, infernul nu reiese din raporturile personajelor cu celelalte două, ci din faptul că pentru a se cunoaşte pe sine şi pentru a se vedea aşa cum sunt ele de fapt, folosesc cunoştinţele pe care ceilalţi le au despre ele, folosesc mijloacele pe care alţii le au.
Piesa devine astfel purtătare de simboluri şi de scene "simbol" care capătă cu totul alt sens după terminarea piesei.
Vestimentaţia persoanejlor care denotă din nou trăsături ale persoanjelor, muzica ce se potriveşte perfect cu trăirile din piesă, spaţiul deschis care nu face altceva decât să ofere spectatorilor o apropiere firească a personajelor, necesară înţelegerii în totalitate a piesei, actorii care joacă absolut perfect, fac ca această piesă să fie remarcabilă şi să te facă, după ce ai vazut-o, să rămâi cu ceva.
Până şi "gluma" de la sfârşit şi-a avut locul şi a sugerat titlul.
Un mare bis!
CU UŞILE ÎNCHISE
Jean Paul Sartre
Regia: Mircea Anca
Distribuţie: Constantin Dinulescu, Carmen Ionescu, Iuliana Moise
Trebuie să recunosc totuşi că am avut ceva emoţii, pentru că fiind o piesă de Sartre, înţelesurile aveau să fie puţin mai complicate decât ceea ce am văzut până acum.
Am aşteptat ceva până să intrăm în Sala 99 a Teatrului Naţional, sală pe care nu o ştiam. Când uşile s-au deschis, am rămas puţin surprinsă de decor: două rânduri de scause dispuse într-un semicerc iar scena era practic un spaţiu deschis, cu o simplă masă în mijloc. Cu alte cuvinte, piesa a fost ţinută într-un cerc înconjurat de perdele de plastic, semnificaţie pe care am descoperit-o ceva mai târziu.
Atmosfera de univers închis a fost completată de o muzică bună pe fundal, care a indus o anumită stare.
Piesa este realizată astfel încât să aducă pe scenă trei personaje, cu o contribuţie absolut egală în consumarea conflictului, fără a scoate vreun personaj de pe scenă în niciun punct al piesei, urmând ca acestea să fie păstrate pe scenă până la capăt, ca şi cum eternitatea şi-ar atinge capetele.
Astfel, trei persoane care aparent nu au nimic în comun decaât moartea vie a fiinţei lor, ajung să devină obiecte ajutătoare pentru concluzia ce urmează a fi atinsă: Garcin-ziarist, adulter şi dezertor, în aparenţă stăpân pe sine dar în esenţă speriat, Ines-fără ocolişuri îşi recunoaşte natura şi îşi asumă oarecum tardiv o vină, autocaracterzându-se "Moi, je suis mechante, la veut dire que j'ai besoin de la oufrance des autres pour exister" ("Eu sunt rea, am nevoie de suferinţa altora pentru a exista") şi Estelle, aparent inocentă care se dovedeşte a fi o persoană fără scrupule.
În dorinţa de a găsi un punct de întâlnire în vieţile lor şi de a găşi motivul pentru care se află împreună, personajele ajung să devină călăul celorlalţi doi. Măştile cad iar realitatea persoanjelor este dezvăluită prin intervenţiile celorlalţi doi, care devin oglinzi.
Finalul piesei aduce în discuţie premisa de la care se porneşte: "Iadul cu cazane de foc şi cleşti, asta era doar o glumă. Infernul sunt ceilalţi." Astfel, infernul nu reiese din raporturile personajelor cu celelalte două, ci din faptul că pentru a se cunoaşte pe sine şi pentru a se vedea aşa cum sunt ele de fapt, folosesc cunoştinţele pe care ceilalţi le au despre ele, folosesc mijloacele pe care alţii le au.
Piesa devine astfel purtătare de simboluri şi de scene "simbol" care capătă cu totul alt sens după terminarea piesei.
Vestimentaţia persoanejlor care denotă din nou trăsături ale persoanjelor, muzica ce se potriveşte perfect cu trăirile din piesă, spaţiul deschis care nu face altceva decât să ofere spectatorilor o apropiere firească a personajelor, necesară înţelegerii în totalitate a piesei, actorii care joacă absolut perfect, fac ca această piesă să fie remarcabilă şi să te facă, după ce ai vazut-o, să rămâi cu ceva.
Până şi "gluma" de la sfârşit şi-a avut locul şi a sugerat titlul.
Un mare bis!
miercuri, 14 aprilie 2010
Eu cand vreau sa fluier, fluier
Datorită publicităţii de care s-a bucurat acest film şi datorită recomandările celor care au fost la premieră, m-am luptat să ajung şi eu să vizionez "filmul românesc care a luat premiu".
Realizat cu buget redus, bucurându-se de împrejurimile unui penitenciar din ţară şi având la dispoziţie doar lumina zilei, filmul prezintă într-o manieră tipic românească realitatea deţinuţilor. Spun manieră tipic românească pentru că sunt prezente celebrele clişee, cum ar fi cadrele mult, mult prea lungi şi poate înjurăturile (care, personal, nu m-au deranjat), cu care deşi suntem familiarizaţi din filmele americane, sună foarte ciudat în limba română.
În ciuda neajunsurilor legate de calitatea imaginii (am auzit lume plângându-se de calitatea imaginilor chiar în timpul filmului), filmul îşi asumă pe alocuri rolul de documentar pentru că oferă o imagine de ansamblu asupra vieţii din penitenciare: lupta pentru "putere" si supravieţuire, lucrurile dubioase care se întâmplă, muzica tipică care însoţeşte românul în momentele importante şi nu în ultimul rând lipsa de educaţie şi lipsa unor valori morale.
Cred că intenţionat am păstrat partea cea mai bună a filmului pentru final, şi anume tema filmului. Ideea filmului este epică - punerea în scenă a unui adevăr din zilele noastre. Trist dar adevărat.
Nu spun mai multe pentru că aş strica esenţa filmului. Iar finalul merită totul.
Acestea fiind spuse, îl recomand, este un film care merită văzut şi cred că se ridică la măsura aşteptărilor.
În fond,
EU CÂND VREAU SĂ FLUIER, FLUIER!
vineri, 9 aprilie 2010
N-ai cum ...
"N-ai cum să laşi, cum să uiţi totul în noapte..."
Cam aşa a început totul, iar ceea ce s-a întâmplat după a luat proporţii uriaşe.
Se poate să ni se fi injectat ceva în vene pe data de 10 noiembrie 2008 pentru că cele ce au urmat după au fost semnele unei boli care nu trece cu una cu două.
Manifestările au fost cât se poate de evidente: fluturaşi în stomac, energie peste măsură, bătai rapide ale inimii, dăruire, extaz, pasiune.
Boala se agravează cu câteva zile înainte de vizita la "doctor", după cum urmează:
simţurile nu mai ascultă nicio comandă, raţiunea este înlocuită de simţire, starea de bine este impusă de nişte nervi ce nu pot fi controlaţi, entuzismul se revarsă asupra telefoanelor care trimit mesaje pline de lucruri dulci, nerabdarea implică mereu câte un telefon, iar amintirile spun poveşti gen "mai ştii ce bine a fost, cum a fost", iar întregul corp numără pur şi simplu orele, minutele şi chiar secundele. Sufletul tresare, vibrează la fiecare secunda care trece pentru că ştii că se apropie...momentul! Momentul când simţi că trăieşti şi când boala ta îşi găseşte leacul.
Atâtea gânduri, emoţii, senzaţii am adunat în 2 ani de zile încât acum, uitându-mă în urma, nu îmi dau seama cum am putut să caştigăm atâtea. "În surdină muzica îmi dictează parcă ritmul batăilor inimii şi îmi aduc aminte de noi, de mânuţă. Zâmbind şi visând".
Sunt atâtea lucruri pe care un om normal nu le-ar face. Dar pe care noi le-am făcut. Le-am făcut şi damn! ce bine a fost. "Întotdeauna vom fi noi, cu pasiunile noastre nebuneşti şi cu tabieturile de o frenezie numai de noi ştiută. Mereu ne vom regăsi printre versuri, în agitaţia dinainte de orice lucruru pe care îl facem împreună iar eu te voi păstra în gând cu zâmbetul cald dupa ce-mi rosteşti..."
Cu părul îndreptat, black underwear, brăţări dragi sau unghii colorate, dar mereu, mereu cu cineva special de mână, reuşim să traim apogeul nebuniei noastre, trezindu-ne toate simţurile şi vibrând la fiecare sunet, fiecare notă.
"Te-ascund printre coaste ce dor cu luna amară", căci nici distanta nu poate pune capăt nebuniei noastre, pentru că mereu, mereu, vom avea ceva doar al nostru.
De ce? Simplu, doar noi ştim ce e aia nebunie.
To the riots in our hair
To the bravery in our hands
To our smile that's always there
To the passion that never ends
Mi-am permis să adaug unele replici, din moment ce mi-au fost adresate.
Plus că dacă vom face tot ce ne-am propus (faza cu Clujul), ma declar mulţumită şi fără scăpare.
Cam aşa a început totul, iar ceea ce s-a întâmplat după a luat proporţii uriaşe.
Se poate să ni se fi injectat ceva în vene pe data de 10 noiembrie 2008 pentru că cele ce au urmat după au fost semnele unei boli care nu trece cu una cu două.
Manifestările au fost cât se poate de evidente: fluturaşi în stomac, energie peste măsură, bătai rapide ale inimii, dăruire, extaz, pasiune.
Boala se agravează cu câteva zile înainte de vizita la "doctor", după cum urmează:
simţurile nu mai ascultă nicio comandă, raţiunea este înlocuită de simţire, starea de bine este impusă de nişte nervi ce nu pot fi controlaţi, entuzismul se revarsă asupra telefoanelor care trimit mesaje pline de lucruri dulci, nerabdarea implică mereu câte un telefon, iar amintirile spun poveşti gen "mai ştii ce bine a fost, cum a fost", iar întregul corp numără pur şi simplu orele, minutele şi chiar secundele. Sufletul tresare, vibrează la fiecare secunda care trece pentru că ştii că se apropie...momentul! Momentul când simţi că trăieşti şi când boala ta îşi găseşte leacul.
Atâtea gânduri, emoţii, senzaţii am adunat în 2 ani de zile încât acum, uitându-mă în urma, nu îmi dau seama cum am putut să caştigăm atâtea. "În surdină muzica îmi dictează parcă ritmul batăilor inimii şi îmi aduc aminte de noi, de mânuţă. Zâmbind şi visând".
Sunt atâtea lucruri pe care un om normal nu le-ar face. Dar pe care noi le-am făcut. Le-am făcut şi damn! ce bine a fost. "Întotdeauna vom fi noi, cu pasiunile noastre nebuneşti şi cu tabieturile de o frenezie numai de noi ştiută. Mereu ne vom regăsi printre versuri, în agitaţia dinainte de orice lucruru pe care îl facem împreună iar eu te voi păstra în gând cu zâmbetul cald dupa ce-mi rosteşti..."
Cu părul îndreptat, black underwear, brăţări dragi sau unghii colorate, dar mereu, mereu cu cineva special de mână, reuşim să traim apogeul nebuniei noastre, trezindu-ne toate simţurile şi vibrând la fiecare sunet, fiecare notă.
"Te-ascund printre coaste ce dor cu luna amară", căci nici distanta nu poate pune capăt nebuniei noastre, pentru că mereu, mereu, vom avea ceva doar al nostru.
De ce? Simplu, doar noi ştim ce e aia nebunie.
To the riots in our hair
To the bravery in our hands
To our smile that's always there
To the passion that never ends
Mi-am permis să adaug unele replici, din moment ce mi-au fost adresate.
Plus că dacă vom face tot ce ne-am propus (faza cu Clujul), ma declar mulţumită şi fără scăpare.
luni, 15 martie 2010
Mi-a placut jocul, asa ca il voi posta. Este aparent simplu insa daca credeti ca veti gasi solutia intr-un timp relativ scurt, you might be wrong.
Here it goes:
Avand cifrele
1 4 5 6
si operatorii
+ - / *
sa se aranjeze cifrele in asa fel incat rezulatul evaluarii expresiei sa fie 24.
Cifrele se pot folosi o singura data, nu conteaza ordinea in care acestea sunt folosite, parantezele pot fi folosite.
Trebuie folosite toate cifrele o singura data!!
Later edit: nu se poate folosi factorialul, ridicarea la vreo putere; nu conteaza ordinea operatorilor si nu trebuie folositi neaparat toti.
Later edit2: Da, are rezolvare!
Here it goes:
Avand cifrele
1 4 5 6
si operatorii
+ - / *
sa se aranjeze cifrele in asa fel incat rezulatul evaluarii expresiei sa fie 24.
Cifrele se pot folosi o singura data, nu conteaza ordinea in care acestea sunt folosite, parantezele pot fi folosite.
Trebuie folosite toate cifrele o singura data!!
Later edit: nu se poate folosi factorialul, ridicarea la vreo putere; nu conteaza ordinea operatorilor si nu trebuie folositi neaparat toti.
Later edit2: Da, are rezolvare!
miercuri, 24 februarie 2010
Un film care ma pasioneaza:
Un film care ma pasioneaza intr-un mod cat se poate de serios, ceva mai vechi, realizat in 2005, Stay arata povestea unui psiholog care are misiunea de a-l opri pe pacinetul sau, un student, sa se sinucida. Si de aici lucrurile iau cu totul si cu totul alta intorsatura.
Pornind de la premisele urmatoare:
"Bad art is more tragically beautiful than good art 'cause it documents human failure.", "There's too much beauty to quit.","An elegant suicide is the ultimate work of art." filmul se deruleaza alert, consumand conflictul initial si dand nastere altor conflicte socante.
Mi s-a parut foarte inteligent realizat filmul cu absolut tot: de la cadrele extraordinar realizate la modul cum se trece de la o secventa la alta, de la intreaga poveste pana la performantele actorilor (Ewan McGregor, Ryan Gosling, Naomi Watts)
Si ceea ce mi se pare absolut genial legat de acest film este faptul ca te pune sa legi lucrurile, te contrariaza in timp ce il urmaresti, te face sa fii absolut atent, sa iti pui intrebari si sa dezlegi "misterul" la sfarsit pentru ca ofera toate detaliile de care ai nevoie.
Acestea fiind spuse, il recomand cu caldura.
Un film de nota 10.
(Iar daca v-am starnit macar putin interesul si il veti urmari, dupa ce faceti asta, let me know if you enjoyed it)
vineri, 5 februarie 2010
"Toate's bune pana la SESIUNE" [viata de student, part 2]
Bazandu-ne pe principiul "Nepregatiti, nu stiam ce neasteapta/Tineri si-ndragostiti am luat totul in joaca" am trait intens pana la primele lucrari de laborator sau seminar atunci cand greul a inceput. Spun "greul" pentru ca a fost prima sesiune si nu stiam exact la ce sa ne asteptam.
Stiam doar ca sesiunea o sa fie foarte stresanta, ca vom avea parte de multe nopti nedormite, de multe cafele, de teancuri de cursuri si de un chef nebun de a face orice altceva numai sa nu invatam.
Cert este ca acum am inteles toate bancurile legate de studenti si de sesiune, pentru ca exact asta am facut si noi: am invatat cu o noapte inainte de examene si surprinzator inca ne mai aducem aminte ce am invatat, personal am incercat sa descifrez ce am scris la unele cursuri si m-am minunat apoi cum am putut sa scriu atatea tampenii, m-am intrebat de ce nu am fost atenta la logica si incet incet lucrurile au prins contur si au inceput sa se lege. Ee, now that is something! Am avut micile iesiri in Jeg unde lumea era cu cursurile si invata, am avut micile movie session-uri cu lumea din camin, certuri cu vecinii galagiosi, am adresat cuvinte urate vecinilor nervosi de deasupra care ba tranteau, ba bateau cuie, ba se bateau intre ei sau oamneilor de pe celalalt palier care sarbatoreau cu muzica data la maxim si tot tacamul EXACT cu o noapte inainte sa avem un examen.
Cafelele sau cola au facut parte din decor pentru ca au fost cele care ne dadeau o energie cu efect mult prea intarziat, ceea ce explica de ce eu inainte de examenul de la procedurala, am vegheat 3/4 din noapte.
Acum nu imi ramane decat sa ma bucur ca s-a terminat si sa ma bucur de vacanta pe care mi-o voi petrece lenevind.
Ahhh, it's so over!
Sesiune, don't you come back soon!
Inchei cu niste poze facute in sesiune in care am incercat sa surprindem tentativele reusite sau mai putin reusite de a invata si bineinteles celebrele poze din ultimele zile de sesiune cand lumea pur si simplu nu mai avea chef sa invete nu mai avea chef sa invete.
Trebuie sa respectam stiinta inainte de toate
Daaa, e SESIUNEEE!
Asa arata studentii la informatica/matematica in sesiune:
Sir Cauchy, convergenta uniforma, continuitate uniforma, teorema lui Dini, spatii metrice si principiul contractiilor
Arbori echilibrati, huh?
I love Cormen, I love AVL, I love Quicksort, I love Hashing
Love and cuddling are sweeter than algebra
Invatatul dauneaza grav sanatatii (part 1), dezvoltand partea emo a fiecaruia
Practice makes perfect!
Did I mention this?
Cand un student este nervos, este dovedit ca isi va varsa nervii pe pereti
Together... much better~
Pauzele lungi si dese, cheia marilor succese!
Invatatul dauneaza grav sanatatii (part 2)
Cu 5 ore inainte de examenul de la analiza, no more coffee for me, please
Pana si usa mea a fost in sesiune!
/>
Abonați-vă la:
Postări (Atom)