N-ai cum ...

"N-ai cum să laşi, cum să uiţi totul în noapte..."



Cam aşa a început totul, iar ceea ce s-a întâmplat după a luat proporţii uriaşe.
Se poate să ni se fi injectat ceva în vene pe data de 10 noiembrie 2008 pentru că cele ce au urmat după au fost semnele unei boli care nu trece cu una cu două.
Manifestările au fost cât se poate de evidente: fluturaşi în stomac, energie peste măsură, bătai rapide ale inimii, dăruire, extaz, pasiune.

Boala se agravează cu câteva zile înainte de vizita la "doctor", după cum urmează:
simţurile nu mai ascultă nicio comandă, raţiunea este înlocuită de simţire, starea de bine este impusă de nişte nervi ce nu pot fi controlaţi, entuzismul se revarsă asupra telefoanelor care trimit mesaje pline de lucruri dulci, nerabdarea implică mereu câte un telefon, iar amintirile spun poveşti gen "mai ştii ce bine a fost, cum a fost", iar întregul corp numără pur şi simplu orele, minutele şi chiar secundele. Sufletul tresare, vibrează la fiecare secunda care trece pentru că ştii că se apropie...momentul! Momentul când simţi că trăieşti şi când boala ta îşi găseşte leacul.

Atâtea gânduri, emoţii, senzaţii am adunat în 2 ani de zile încât acum, uitându-mă în urma, nu îmi dau seama cum am putut să caştigăm atâtea. "În surdină muzica îmi dictează parcă ritmul batăilor inimii şi îmi aduc aminte de noi, de mânuţă. Zâmbind şi visând".


Sunt atâtea lucruri pe care un om normal nu le-ar face. Dar pe care noi le-am făcut. Le-am făcut şi damn! ce bine a fost. "Întotdeauna vom fi noi, cu pasiunile noastre nebuneşti şi cu tabieturile de o frenezie numai de noi ştiută. Mereu ne vom regăsi printre versuri, în agitaţia dinainte de orice lucruru pe care îl facem împreună iar eu te voi păstra în gând cu zâmbetul cald dupa ce-mi rosteşti..."


Cu părul îndreptat, black underwear, brăţări dragi sau unghii colorate, dar mereu, mereu cu cineva special de mână, reuşim să traim apogeul nebuniei noastre, trezindu-ne toate simţurile şi vibrând la fiecare sunet, fiecare notă.

"Te-ascund printre coaste ce dor cu luna amară", căci nici distanta nu poate pune capăt nebuniei noastre, pentru că mereu, mereu, vom avea ceva doar al nostru.
De ce? Simplu, doar noi ştim ce e aia nebunie.


To the riots in our hair
To the bravery in our hands
To our smile that's always there
To the passion that never ends



Mi-am permis să adaug unele replici, din moment ce mi-au fost adresate.
Plus că dacă vom face tot ce ne-am propus (faza cu Clujul), ma declar mulţumită şi fără scăpare.