Din moment ce de când am ajuns la cămin lista lucrurile care îmi deranjează somnul şi care mă ţin trează o mare parte din noapte s-a mărit considerabil, m-am gândit că ar fi bine să fac şi un top 8, nu de alta dar a fost o competiţie extrem de strânsă între fiecare din elementul din lista aceasta.
Here it goes:
1. Neonul de pe palier.
Lupta pentru primul loc a fost ceva mai grea pentru că am stat destul de mult să mă gândesc. În cele din urmă, am hotărât că cel care merită primul loc este neonul de la capătul palierului, care bâzâia într-un mod cât se poate de dubios şi care noaptea era un adevărat calvar. Probabil că vă întrebaţi acum cum poate să faca atâta gălăgie un neon. Ei bine, se pare că zgomotul se tot intensifica deşi eram la o distanţă mare de el iar gradul de bâzăit se mărea direct proporţional cu dorinţa mea de a adormi. Iar dacă aţi avut ocazia să ma sunaţi la o oră mai mult sau mai puţin târzie, aţi avut posibilitatea să îl auziţi în toată splendoarea şi să mă intrebaţi foarte uimiţi: "Deea, la tine sunt muşte sau ţânţari?" Nu doar pe mine m-a deranjat acest neon ci pe toţi cei de pe palier, aşa că mare ne-a fost bucuria când unul dintre noi i-a venit de hac neonului. Mulţumim pe aceasta cale!
2. Robinetul din cameră.
Trebuie să recunosc că robinetul din cameră mi-a fost prieten de când învăţam în prima sesiune şi până acum câteva ore. Totul a început foarte firesc, cu câteva picături discrete pe care le-am lăsat în pace pentru că erau chiar plăcute, îmi ţineau de urât. Cu toată senzaţia că mereu plouă afară, am reuşit să trăiesc luni bune cu sunetul lin al picăturilor până acum o săptămână când lucrurile au luat o întorsătură dramatică. Picăturile s-au transformat în şiroi. Cu toate astea, mi-am păstrat optimismul şi m-am gândit că robinetul dă de fapt sens camerei mele. Cum mi-e dor de casă, robinetul făcea ca minunata mea cameră să fie asemeni unei păduri în care se auzea lin sunetul unui izvor de munte. Metafora aceasta a căpătat şi alte sensuri în functie de dorurile mele, şi robinetul a devenit o cascadă, iar atunci când mi-era dor de mare, devenea creatorul unor valuri care mă luau şi mă purtau până pe culmile disperării (nu alea ale lui Cioran).
Şi pentru că somnul meu este mai presus de toate, am hotărât să pun capăt acestei relaţii de prietenie. Cum? Foarte simplu. O vizită la administraţie. Şi nu, nu am o gaură în peretele cu chiuveta.
Acum e prea linişte la mine în cameră, trebuie să recunosc, cred că îmi este puţin dor dar cu siguranţă pot face faţă situaţiei.
3. Luna.
Cei care mă cunosc ştiu că nu îmi place luna, mai ales luna plină şi că în nopţile cu lună plină am dificultăţi în ceea ce priveşte activitatea de somn pentru că urăsc lumina din cameră.
4. Studenţii la teologie şi lumea de pe celălat palier.
Cu tot respectul, aceştia au fost o adevărată tortură pentru mine care eram obişnuită cu nopţi liniştite. A trebuit în schimb să mă obişnuiesc cu petreceri hardcore până şi în sesiune, cu nopţi de concerte sau karaoke sau cu colegi de cămin pur şi simplu...energici şi plini de viaţă.
5. Vecinii de deasupra.
Care pentru mine sunt o enigmă. Dar trăiesc intens noaptea şi la fiecare meci.
6. Cola*cafea
Se ştie efectul întârziat pe care cafeaua şi cola îl au asupra mea.
De aici intrăm într-o altă categorie, mai "friend" că tot suntem în temă.
7.Friends
Deşi nu intră în aceeaşi categorie cu celelalte, pot spune că Friends a avut misiunea de a mă ţine trează nopţi în şir şi exact în nopţile în care nu credeam că mai rezist, nu pentru că mă supunea la vreo tortură ci pur şi simplu mă facea să stau ore întregi pentru a ajunge la episodul în care se întâmpla ceva ce schimba puţin traiectoria serialului.
8. Ultimii dar nu cei din urmă, Oamenii care m-au abordat cu replici de genul: "Hai la mimă!", "Facem movie session?", "Cărţi?", "Pillow fight?", "Un Jeg ceva?", "Story time" "Nu-i aşa că nu ţi-e somn?", "Te-am sunat să îţi spun că..." (I had fun, e ok, mulţumesc)
P.S. You can buy me with a coffee!
miercuri, 28 aprilie 2010
duminică, 18 aprilie 2010
Cu usile inchise
Ieri am avut posibilitatea de a merge la piesa pe care mi-am propus să o văd de când am ajuns în Bucureşti:
CU UŞILE ÎNCHISE
Jean Paul Sartre
Regia: Mircea Anca
Distribuţie: Constantin Dinulescu, Carmen Ionescu, Iuliana Moise
Trebuie să recunosc totuşi că am avut ceva emoţii, pentru că fiind o piesă de Sartre, înţelesurile aveau să fie puţin mai complicate decât ceea ce am văzut până acum.
Am aşteptat ceva până să intrăm în Sala 99 a Teatrului Naţional, sală pe care nu o ştiam. Când uşile s-au deschis, am rămas puţin surprinsă de decor: două rânduri de scause dispuse într-un semicerc iar scena era practic un spaţiu deschis, cu o simplă masă în mijloc. Cu alte cuvinte, piesa a fost ţinută într-un cerc înconjurat de perdele de plastic, semnificaţie pe care am descoperit-o ceva mai târziu.
Atmosfera de univers închis a fost completată de o muzică bună pe fundal, care a indus o anumită stare.
Piesa este realizată astfel încât să aducă pe scenă trei personaje, cu o contribuţie absolut egală în consumarea conflictului, fără a scoate vreun personaj de pe scenă în niciun punct al piesei, urmând ca acestea să fie păstrate pe scenă până la capăt, ca şi cum eternitatea şi-ar atinge capetele.
Astfel, trei persoane care aparent nu au nimic în comun decaât moartea vie a fiinţei lor, ajung să devină obiecte ajutătoare pentru concluzia ce urmează a fi atinsă: Garcin-ziarist, adulter şi dezertor, în aparenţă stăpân pe sine dar în esenţă speriat, Ines-fără ocolişuri îşi recunoaşte natura şi îşi asumă oarecum tardiv o vină, autocaracterzându-se "Moi, je suis mechante, la veut dire que j'ai besoin de la oufrance des autres pour exister" ("Eu sunt rea, am nevoie de suferinţa altora pentru a exista") şi Estelle, aparent inocentă care se dovedeşte a fi o persoană fără scrupule.
În dorinţa de a găsi un punct de întâlnire în vieţile lor şi de a găşi motivul pentru care se află împreună, personajele ajung să devină călăul celorlalţi doi. Măştile cad iar realitatea persoanjelor este dezvăluită prin intervenţiile celorlalţi doi, care devin oglinzi.
Finalul piesei aduce în discuţie premisa de la care se porneşte: "Iadul cu cazane de foc şi cleşti, asta era doar o glumă. Infernul sunt ceilalţi." Astfel, infernul nu reiese din raporturile personajelor cu celelalte două, ci din faptul că pentru a se cunoaşte pe sine şi pentru a se vedea aşa cum sunt ele de fapt, folosesc cunoştinţele pe care ceilalţi le au despre ele, folosesc mijloacele pe care alţii le au.
Piesa devine astfel purtătare de simboluri şi de scene "simbol" care capătă cu totul alt sens după terminarea piesei.
Vestimentaţia persoanejlor care denotă din nou trăsături ale persoanjelor, muzica ce se potriveşte perfect cu trăirile din piesă, spaţiul deschis care nu face altceva decât să ofere spectatorilor o apropiere firească a personajelor, necesară înţelegerii în totalitate a piesei, actorii care joacă absolut perfect, fac ca această piesă să fie remarcabilă şi să te facă, după ce ai vazut-o, să rămâi cu ceva.
Până şi "gluma" de la sfârşit şi-a avut locul şi a sugerat titlul.
Un mare bis!
CU UŞILE ÎNCHISE
Jean Paul Sartre
Regia: Mircea Anca
Distribuţie: Constantin Dinulescu, Carmen Ionescu, Iuliana Moise
Trebuie să recunosc totuşi că am avut ceva emoţii, pentru că fiind o piesă de Sartre, înţelesurile aveau să fie puţin mai complicate decât ceea ce am văzut până acum.
Am aşteptat ceva până să intrăm în Sala 99 a Teatrului Naţional, sală pe care nu o ştiam. Când uşile s-au deschis, am rămas puţin surprinsă de decor: două rânduri de scause dispuse într-un semicerc iar scena era practic un spaţiu deschis, cu o simplă masă în mijloc. Cu alte cuvinte, piesa a fost ţinută într-un cerc înconjurat de perdele de plastic, semnificaţie pe care am descoperit-o ceva mai târziu.
Atmosfera de univers închis a fost completată de o muzică bună pe fundal, care a indus o anumită stare.
Piesa este realizată astfel încât să aducă pe scenă trei personaje, cu o contribuţie absolut egală în consumarea conflictului, fără a scoate vreun personaj de pe scenă în niciun punct al piesei, urmând ca acestea să fie păstrate pe scenă până la capăt, ca şi cum eternitatea şi-ar atinge capetele.
Astfel, trei persoane care aparent nu au nimic în comun decaât moartea vie a fiinţei lor, ajung să devină obiecte ajutătoare pentru concluzia ce urmează a fi atinsă: Garcin-ziarist, adulter şi dezertor, în aparenţă stăpân pe sine dar în esenţă speriat, Ines-fără ocolişuri îşi recunoaşte natura şi îşi asumă oarecum tardiv o vină, autocaracterzându-se "Moi, je suis mechante, la veut dire que j'ai besoin de la oufrance des autres pour exister" ("Eu sunt rea, am nevoie de suferinţa altora pentru a exista") şi Estelle, aparent inocentă care se dovedeşte a fi o persoană fără scrupule.
În dorinţa de a găsi un punct de întâlnire în vieţile lor şi de a găşi motivul pentru care se află împreună, personajele ajung să devină călăul celorlalţi doi. Măştile cad iar realitatea persoanjelor este dezvăluită prin intervenţiile celorlalţi doi, care devin oglinzi.
Finalul piesei aduce în discuţie premisa de la care se porneşte: "Iadul cu cazane de foc şi cleşti, asta era doar o glumă. Infernul sunt ceilalţi." Astfel, infernul nu reiese din raporturile personajelor cu celelalte două, ci din faptul că pentru a se cunoaşte pe sine şi pentru a se vedea aşa cum sunt ele de fapt, folosesc cunoştinţele pe care ceilalţi le au despre ele, folosesc mijloacele pe care alţii le au.
Piesa devine astfel purtătare de simboluri şi de scene "simbol" care capătă cu totul alt sens după terminarea piesei.
Vestimentaţia persoanejlor care denotă din nou trăsături ale persoanjelor, muzica ce se potriveşte perfect cu trăirile din piesă, spaţiul deschis care nu face altceva decât să ofere spectatorilor o apropiere firească a personajelor, necesară înţelegerii în totalitate a piesei, actorii care joacă absolut perfect, fac ca această piesă să fie remarcabilă şi să te facă, după ce ai vazut-o, să rămâi cu ceva.
Până şi "gluma" de la sfârşit şi-a avut locul şi a sugerat titlul.
Un mare bis!
miercuri, 14 aprilie 2010
Eu cand vreau sa fluier, fluier
Datorită publicităţii de care s-a bucurat acest film şi datorită recomandările celor care au fost la premieră, m-am luptat să ajung şi eu să vizionez "filmul românesc care a luat premiu".
Realizat cu buget redus, bucurându-se de împrejurimile unui penitenciar din ţară şi având la dispoziţie doar lumina zilei, filmul prezintă într-o manieră tipic românească realitatea deţinuţilor. Spun manieră tipic românească pentru că sunt prezente celebrele clişee, cum ar fi cadrele mult, mult prea lungi şi poate înjurăturile (care, personal, nu m-au deranjat), cu care deşi suntem familiarizaţi din filmele americane, sună foarte ciudat în limba română.
În ciuda neajunsurilor legate de calitatea imaginii (am auzit lume plângându-se de calitatea imaginilor chiar în timpul filmului), filmul îşi asumă pe alocuri rolul de documentar pentru că oferă o imagine de ansamblu asupra vieţii din penitenciare: lupta pentru "putere" si supravieţuire, lucrurile dubioase care se întâmplă, muzica tipică care însoţeşte românul în momentele importante şi nu în ultimul rând lipsa de educaţie şi lipsa unor valori morale.
Cred că intenţionat am păstrat partea cea mai bună a filmului pentru final, şi anume tema filmului. Ideea filmului este epică - punerea în scenă a unui adevăr din zilele noastre. Trist dar adevărat.
Nu spun mai multe pentru că aş strica esenţa filmului. Iar finalul merită totul.
Acestea fiind spuse, îl recomand, este un film care merită văzut şi cred că se ridică la măsura aşteptărilor.
În fond,
EU CÂND VREAU SĂ FLUIER, FLUIER!
vineri, 9 aprilie 2010
N-ai cum ...
"N-ai cum să laşi, cum să uiţi totul în noapte..."
Cam aşa a început totul, iar ceea ce s-a întâmplat după a luat proporţii uriaşe.
Se poate să ni se fi injectat ceva în vene pe data de 10 noiembrie 2008 pentru că cele ce au urmat după au fost semnele unei boli care nu trece cu una cu două.
Manifestările au fost cât se poate de evidente: fluturaşi în stomac, energie peste măsură, bătai rapide ale inimii, dăruire, extaz, pasiune.
Boala se agravează cu câteva zile înainte de vizita la "doctor", după cum urmează:
simţurile nu mai ascultă nicio comandă, raţiunea este înlocuită de simţire, starea de bine este impusă de nişte nervi ce nu pot fi controlaţi, entuzismul se revarsă asupra telefoanelor care trimit mesaje pline de lucruri dulci, nerabdarea implică mereu câte un telefon, iar amintirile spun poveşti gen "mai ştii ce bine a fost, cum a fost", iar întregul corp numără pur şi simplu orele, minutele şi chiar secundele. Sufletul tresare, vibrează la fiecare secunda care trece pentru că ştii că se apropie...momentul! Momentul când simţi că trăieşti şi când boala ta îşi găseşte leacul.
Atâtea gânduri, emoţii, senzaţii am adunat în 2 ani de zile încât acum, uitându-mă în urma, nu îmi dau seama cum am putut să caştigăm atâtea. "În surdină muzica îmi dictează parcă ritmul batăilor inimii şi îmi aduc aminte de noi, de mânuţă. Zâmbind şi visând".
Sunt atâtea lucruri pe care un om normal nu le-ar face. Dar pe care noi le-am făcut. Le-am făcut şi damn! ce bine a fost. "Întotdeauna vom fi noi, cu pasiunile noastre nebuneşti şi cu tabieturile de o frenezie numai de noi ştiută. Mereu ne vom regăsi printre versuri, în agitaţia dinainte de orice lucruru pe care îl facem împreună iar eu te voi păstra în gând cu zâmbetul cald dupa ce-mi rosteşti..."
Cu părul îndreptat, black underwear, brăţări dragi sau unghii colorate, dar mereu, mereu cu cineva special de mână, reuşim să traim apogeul nebuniei noastre, trezindu-ne toate simţurile şi vibrând la fiecare sunet, fiecare notă.
"Te-ascund printre coaste ce dor cu luna amară", căci nici distanta nu poate pune capăt nebuniei noastre, pentru că mereu, mereu, vom avea ceva doar al nostru.
De ce? Simplu, doar noi ştim ce e aia nebunie.
To the riots in our hair
To the bravery in our hands
To our smile that's always there
To the passion that never ends
Mi-am permis să adaug unele replici, din moment ce mi-au fost adresate.
Plus că dacă vom face tot ce ne-am propus (faza cu Clujul), ma declar mulţumită şi fără scăpare.
Cam aşa a început totul, iar ceea ce s-a întâmplat după a luat proporţii uriaşe.
Se poate să ni se fi injectat ceva în vene pe data de 10 noiembrie 2008 pentru că cele ce au urmat după au fost semnele unei boli care nu trece cu una cu două.
Manifestările au fost cât se poate de evidente: fluturaşi în stomac, energie peste măsură, bătai rapide ale inimii, dăruire, extaz, pasiune.
Boala se agravează cu câteva zile înainte de vizita la "doctor", după cum urmează:
simţurile nu mai ascultă nicio comandă, raţiunea este înlocuită de simţire, starea de bine este impusă de nişte nervi ce nu pot fi controlaţi, entuzismul se revarsă asupra telefoanelor care trimit mesaje pline de lucruri dulci, nerabdarea implică mereu câte un telefon, iar amintirile spun poveşti gen "mai ştii ce bine a fost, cum a fost", iar întregul corp numără pur şi simplu orele, minutele şi chiar secundele. Sufletul tresare, vibrează la fiecare secunda care trece pentru că ştii că se apropie...momentul! Momentul când simţi că trăieşti şi când boala ta îşi găseşte leacul.
Atâtea gânduri, emoţii, senzaţii am adunat în 2 ani de zile încât acum, uitându-mă în urma, nu îmi dau seama cum am putut să caştigăm atâtea. "În surdină muzica îmi dictează parcă ritmul batăilor inimii şi îmi aduc aminte de noi, de mânuţă. Zâmbind şi visând".
Sunt atâtea lucruri pe care un om normal nu le-ar face. Dar pe care noi le-am făcut. Le-am făcut şi damn! ce bine a fost. "Întotdeauna vom fi noi, cu pasiunile noastre nebuneşti şi cu tabieturile de o frenezie numai de noi ştiută. Mereu ne vom regăsi printre versuri, în agitaţia dinainte de orice lucruru pe care îl facem împreună iar eu te voi păstra în gând cu zâmbetul cald dupa ce-mi rosteşti..."
Cu părul îndreptat, black underwear, brăţări dragi sau unghii colorate, dar mereu, mereu cu cineva special de mână, reuşim să traim apogeul nebuniei noastre, trezindu-ne toate simţurile şi vibrând la fiecare sunet, fiecare notă.
"Te-ascund printre coaste ce dor cu luna amară", căci nici distanta nu poate pune capăt nebuniei noastre, pentru că mereu, mereu, vom avea ceva doar al nostru.
De ce? Simplu, doar noi ştim ce e aia nebunie.
To the riots in our hair
To the bravery in our hands
To our smile that's always there
To the passion that never ends
Mi-am permis să adaug unele replici, din moment ce mi-au fost adresate.
Plus că dacă vom face tot ce ne-am propus (faza cu Clujul), ma declar mulţumită şi fără scăpare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)